RSS

Arhive zilnice: ianuarie 24, 2013

Canonul Ortodoxiei I – Ioan I. Ică jr.


Canonul OrtodoxieiAutor: Ioan I. Ică jr.

Editură: Deisis

An: 2008

Canonul Ortodoxiei este titlul generic al unei serii prevazute sa apara in cinci volume si care isi propune restituirea integrala a tuturor documentelor constitutive ale identitatii crestine ortodoxe. Lectura lor va oferi cititorului posibilitatea de a avea un raspuns avizat si riguros exact la intrebarea: ce sunt ortodoxia crestina si crestinismul ortodox in forma lor canonica? Volumul de fata, care inaugureaza aceasta serie, este dedicat Canonului apostolic al primelor secole si include un corpus de texte si documente scripturistice, martirice, liturgice si disciplinare care reveleaza existenta inainte de anul 325 a unui crestinism al originilor, integral, viu si riguros, care isi exprima rigoarea in termenii notiunii fundamentale de canon. Inainte de a promulga dogme, definitii sau tomosuri (cum se va face in epoca imperiala bizantina), Biserica apostolica a primelor secole si-a formulat normativul identitatii sale intr-o serie de canoane: canonul scripturistic, canonul adevarului credintei, canonul etic si disciplinar al vietii si mai ales canonul liturgic. Cititorul interesat are acces in acest volum la: — primele acte martirice si apologii crestine; — corespondenta discipolilor directi ai apostolilor: Clement Romanul si Ignatie Teoforul; — primele aparari ale Traditiei apostolice de catre Irineu al Lyonului si Tertulian; — documentele literaturii canonice apostolice in integralitatea lor: Didahia Apostolilor, Traditia Apostolica, Canoanele Bisericesti ale Apostolilor si Constitutiile Apostolilor; si — cele mai vechi colectii pastrate de rugaciuni ale Bisericii vechi: principalele anaforale euharistice, Euchologion-ul lui Serapion din Thmuis si mai ales cel mai vechi Euchologion bizantin pastrat in codicele Barberini graecus 336. Actualitatea si importanta permanenta a acestor documente fondatoare se dovedeste acuta in zilele noastre cand, pe fondul unei ingrijoratoare amnezii a esentelor, crestinismul apostolic e supus unor tot mai radicale si virulente atacuri mediatice si eforturi de deconstructie si subminare. Studiul introductiv, amplu si erudit, propune un exercitiu de memorie si reasimilare reflexiva a traditiei ortodoxe ca proces viu de realizare istorica si ecleziala a unei Forme canonice identificate cu misterul paradoxal si inepuizabil al Persoanei lui Iisus Hristos Cel rastignit si preaslavit, Fiul vesnic al Tatalui si Capul in Duhul Sfant al creatiei celei noi. Identificarea si realizarea acestui Canon, ireductibil la scheme osificate, e o invitatie la inteligenta, smerenie si discernamant personal.


Planul intregii serii a Canonului Ortodoxiei este urmatorul:

I. Canonul apostolic al primelor secole (volumul de fata)

II. Canonul dogmatic si disciplinar al Sinoadelor Ecumenice (325–843)

III. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii bizantine (843–1453)

IV. Canonul hagiografic (Sinaxarul) Bisericii bizantine

V. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii rasaritene postbizantine

 

Capete gnostice – Sf. Maxim Mărturisitorul


Capte gnosticeTitlu original: ???

Autor: Sf. Maxim Mărturisitorul

Traducere: Walther Alexander Prager

Editură: Herald

Colecție: Spiritualitate Creștină

An: 2008

Preț: 25 RON

Potrivit datelor disponibile la Biblioteca Națională, cartea este tradusă din greacă, spre deosebire de alte cărți de patristică traduse de unii din engleză sau franceză.

(Despre teologie si despre iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu)

Despre Maxim s-a spus ca ar fi „ultimul ganditor independent al Bisericii bizantine”, iar atentia pentru evenimentele exterioare este inlocuita la el de una pentru prefacerile interioare din viata ascetica. Cel din urma aspect este, de altfel, si una din cauzele ce confera conceptiei teologice a lui Maxim un loc singular in istoria patristicii rasaritene. Mai precis, Maxim reuseste sa realizeze o legatura directa intre spiritualitatea vietii crestine si speculatiile teologice propuse de scriitorii alexandrini si Pseudo‑Dionisie Areopagitul, construind o imagine unitara a iconomiei Logosului divin in lume si in om.

„Cele doua sute de capete gnostice”, scrise probabil catre 634, concentreaza viziunea teologico‑mistica a lui Maxim pe o lungime a scrierii de sapte ori mai mica decat Raspunsuri catre Thalasie. Scurtimea tratatului este cauzata de faptul ca, spre deosebire de scrierile anterioare, Maxim renunta la stilul didactic. Capetele nu au un destinatar, asa cum au lucrarile sale precedente. Forma scrierii sub forma capetelor nu era noua in literatura patristica, fiind exploatata de Evagrie Ponticul, dar si de multi alti scriitori din mediul ascetic.

Spre deosebire, totusi, de alte scrieri similare, Capetele gnostice ale lui Maxim dovedesc o puternica coerenta interna ascunsa sub aparenta fragmentaritatii gandurilor. Spre sfarsitul tratatului (la 2, 85), Maxim insusi ofera implicit dovada ca nici unul din capete nu este introdus intamplator. Despre maniera in care Maxim va fi intentionat sa‑i fie citite capetele, nu aflam din aceasta scriere, ci din prologul Capetelor despre dragoste. Maxim il previne pe destinatarul scrierii, Elpidie, asupra faptului ca trebuie sa ia aminte „cu straduinta la fiecare din capete”. Totodata, avertizeaza asupra caracterului ezoteric al capetelor – „multe din ele nu vor fi intelese de toti” – , motiv pentru care recomanda ca „multe din <capete> sa fie mult cercetate impreuna de catre multi”.

Aceasta pluralitate a cercetarii este opusa de Maxim simplitatii aparente a capetelor. Asadar, este nevoie ca lectura lor reiterativa sa treaca de primul strat al cuvintelor si sa caute sa patrunda dincolo de fragmen­taritatea capetelor (cerinta exprimata de expresia „sa fie cercetate impreuna”). Mai departe in acelasi prolog, Maxim tinde sa confere lecturii capetelor calitatea unui exercitiu spiritual, respingand ideea unei simple cercetari intelectuale. Este evident, ca aceleasi prevederi s‑ar aplica si lecturii Capetelor gnostice, motiv pentru care comentariile ample atasate traducerii tratatului isi gasesc in parte indreptatirea (prin atentia conferita fiecarui capat) si in parte limitarea (cel putin din cauza faptului ca nu vor putea suplini niciodata asumarea lor spirituala).

Contributia Sfantului Maxim la dezvoltarea teologiei crestine a fost atat de importanta incat Biserica l‑a numit „Marturisitorul” (latinizat „Confesorul”), iar, pentru viata lui intelectuala, „Teologul si Filozoful”.

 
 
%d blogeri au apreciat: