RSS

Arhive zilnice: ianuarie 26, 2013

Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești – Sf. Maxim Mărturisitorul


Scrieri si epistole - MaximAutor: Sf. Maxim Mărturisitorul

Traducere: Dumitru Stăniloae

Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR

An: 2012

Preț: 50 RON

Sper să nu fiu în eroare, dar cartea pare să reia volumul 81 din vechea colecție PSB, publicat în 1990.

Prezentarea de pe site-ul librăriei Sophia:

Volumul de față reunește mai multe texte de mici dimensiuni și epistole ale Sfântului Maxim Mărturisitorul (de la a cărui adormire se împlinesc 1350 de ani), scrieri cu un conținut variat, dar cu un accent vizibil pus asupra temei hristologice. Acestea ne revelează o personalitate profund implicată în disputele hristologice, ajunse la un apogeu polemic spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al VII-lea, dar și o minte capabilă de cele mai subtile
distincții conceptuale, în cadrul cărora sunt valorizate creator toate produsele logicii antice.

Discursul hristologic al Sfântului Maxim nu poate fi redus însă nici la polemică, nici la silogistică, ci în integralitatea acestuia trebuie întrezărită insuflarea harului Sfântului Duh, dobândit prin nevoință și prin vederea duhovnicească a rațiunilor lucrurilor și ale lumii. Problemele care frământau lumea creștină din acea epocă sunt, așa cum se știe, cele legate de apariția ereziilor monofizită, monotelită și monoenergistă, care, prin sprijinul imperial de care se bucurau, puteau agresa cu aroganță ortodoxia Bisericii.

Hristologia dezvoltată de Sfântul Maxim analizează punctual aspectele teologice care decurg din actul asumării firii omenești de Dumnezeu Cuvântul, în care firea omenească nu suferă nicio alterare. Este cu totul admirabilă „antropologia” complementară pe care sfântul autor o pune în lucrare în context hristologic, pledând cu tărie nu numai pentru păstrarea firii omenești după întrupare, ci și a deplinei voințe și lucrări ale acesteia în Hristos. Vigurosul discurs antropologic al Sfântului Maxim nu este astfel deloc întâmplător, nici superfluu în context, ci are rolul esențial de a dovedi realitatea definitivă a unirii firii omenești și a celei dumnezeiești în Persoana lui Hristos, fără vreo contopire. Acest demers teologic era orientat împotriva concepțiilor eretice enunțate mai sus, care, fără excepție, direct sau indirect, susțineau o dizolvare a omenescului în firea dumnezeiască a Cuvântului, punând în mod implicit sub semnul întrebării atât realitatea Persoanei lui Hristos, cât și a mântuirii oamenilor în El.

Fiecare scriere din acest volum este o mărturie nuanțată asupra disputei hristologice la care Sfântul Maxim a participat activ, precizând în formule limpezi învățătura ortodoxă a Bisericii. De mare ajutor pentru o înțelegere deplină și corectă a scrierilor sale sunt și vastele note explicative ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care, de altfel, semnează și inspirata traducere a textelor cuprinse în volumul de față.

În cunoscuta epistolă Despre iubire, către Ioan Cubicularul, este dezvoltată o viziune unică asupra dragostei, care, citându-l pe autor, „adună cele divizate” și prin care „nimeni nu este prin nimic despărțit de ceea ce este comun, ci fiecare este al fiecăruia și toți ai tuturor și mai degrabă ai lui Dumnezeu decât unii ai altora”. Volumul se încheie cu relatarea unei dispute publice a Sfântului Maxim cu Patriarhul Pyrrhus al Constantinopolului, text în care sunt cuprinse în forma dinamică a dialogului toate temele majore ale scrierilor hristologice anterioare.

Scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul cuprinse în acest volum publicat de Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă ilustrează profund un capitol hristologic de importanță majoră în istoria și viața Bisericii Ortodoxe. Acest capitol fundamental al culturii teologice ortodoxe nu poate trece neobservat și nestudiat de cineva însetat de adevărata cunoaștere, doritor de dreaptă cugetare în spațiul celor cu putință a fi cunoscute, dar și în acela al celor mai presus de cugetare, cunoaștere la care Biserica invită matern pe toți credincioșii ei, întrucât viața veșnică înseamnă cunoașterea mântuitoare a lui Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat, și a lui Iisus Hristos, Fiul Său, trimis în lume spre mântuirea noastră (Ioan 17, 3).

Reclame
 

Etichete: ,

Patericul – Cristian Bădiliță (trad.)


patericTraducător: Cristian Bădiliță

Editură: Adevărul Holding

An: 2011

Preț: 35 RON

După cele trei ediții publicate la Polirom, Cristian Bădiliță își publică traducerea Patericului într-o variantă cu mult mai multe șanse de a ajunge la publicul larg, nu atât datorită prețului, cât mai ales din pricina reclamei mult mai agresive pe care o practică Adevărul Holding.

„La început a fost tăcerea. „Un frate l-a întrebat pe avva Visarion: «Ce să fac?». Bătrînul îi zice: «Taci si nu te măsura pe tine însuţi»””. Tăcerea purificatoare, terapeutică, practicată nu numai de Părinţii din pustiu, ci de toţi novicii din marile religii sau filozofii soteriologice (hinduism, budism, iudaism, în varianta ascetică, pitagorism etc.). Dacă însă totul ar fi fost tăcere, nimic n-ar fi putut răzbate pînă la noi, iar noi, astăzi, poate nici n-am exista. Căci lanţul generaţiilor se ţine pe cuvînt, pe gest, pe faptă, cuvîntul, gestul si fapta alcătuind ceea ce se numeşte tradiţie: bagajul cultural pe care oricine îl găseşte în faţa ochilor atunci cînd intră în viaţă. O altă apoftegmă, ceva mai îngăduitoare, spune: „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: «Ce este mai sănătos: să vorbeşti ori să taci ?» Bătrînul îi răspunde: «Cine vorbeşte din dragoste de Dumnezeu, bine face; la fel, cine tace din dragoste de Dumnezeu»””. Aşadar, cuvînt şi tăcere despre Dumnezeu. Patericul nu este altceva decît urma vizibilă, scriptică a acestor tăceri şi vorbiri neîntrerupte despre Dumnezeu, pe o perioadă de aproxi­mativ două secole, IV şi V, în pustiurile egiptene, sinaitice şi palestiniene.” Cristian Badilita

Prezentare pe site-ul Polirom:

Patericul, o lucrare fundamentala oferita cititorilor intr-o versiune riguroasa, stiintific stabilita, prevazuta cu elementele unui foarte bun acces cultural la text.

„O carte este importanta in masura in care ne pregateste pentru moarte; el este in acelasi timp un manual de dezvatare a lucrurilor nesemnificative, a fleacurilor, a dogmatismului uscat, care inchircesc sufletul si fac aerul din jurul nostru irespirabil. Dar mai presus de toate, Patericul este un minunat insotitor al sufletului catre moarte. Curajul, bunatatea, delicatetea, iubirea si smerenia personajelor din Pateric fac din ele mai mult decit niste simple modele ascetice, mai mult decit niste campioni maniaci ai postului si rugaciunii. Cu ei, de fapt, o imensa armata de cavaleri desavirsiti reinvie pentru o clipa, din faldurile blonde ale pustiului, pentru a ne reaminti ca Dumnezeu ne-a facut, pe toti, la origine, oameni cu «aripi de foc», dupa chipul si asemanarea Sa.” (Cristian Badilita)

Dintr-o recenzie scrisă de Mirela Teodorescu:

Cuvântul Pateric vine de la patir care în limba greacã înseamnã tată; am zice „învăţături ale Părinţilor duhovniceşti”, am putea zice „învăţături ale bătrânilor”. „Cartea bătrânilor”, aşa se mai numeşte Patericul. Şi când sunt referiri ale Părinţilor duhovniceşti la învăţăturile din Pateric, găsim referirile în înţelesul acesta, de „Cartea bătrânilor”. Călugăr în limba greacã cuprinde şi cuvântul gheron, care înseamnã bătrân. Calos înseamnã bun sau frumos. Cu acelaşi cuvânt se poate exprima cuvântul „bun” sau „frumos”, calos­gheron ar fi „bătrân frumos”, deci cuvântul „călugãr” din limba română este un cuvânt alcătuit din cuvintele greceşti calos­gheron. Nu numai bătrânii sunt călugări, sunt şi tineri care sunt călugări, dar, etimologic, cuvântul „călugăr” înseamnã „bătrân frumos”. Deci „Cartea bătrânilor” sau Patericul înseamnã cartea celor care au experienţă, cartea celor care au ajuns la nişte concluzii, cartea celor ce vorbesc cu autoritate. Vorbesc şi tinerii cu autoritate, dar autoritatea bătrânilor n­u o au decât bătrânii. Când eşti bătrân se consideră că ai acumulat de­-a lungul anilor o experienţă, se consideră că ai ajuns la nişte concluzii temeinice, la nişte concluzii pe care le poţi oferi şi altora. Şi e mare lucru ca un tânăr să înceapă cu experienţa şi cu concluziile bătrânilor.

Denumirea de “părinţii pustiei” cuprinde un grup influent de eremiţişi cenobiţi (trăitori în viaţa de obşte), începând cu secolul al IV-lea, care s-au stabilit în deşertul egiptean. Originile monahismului răsăritean şi apusean se găsesc în aceste comunităţi solitare şi religioase de asceţi. Pavel al Tebei este primul pustnic menţionat care a stabilit o tradiţie monahală ascetică şi de contemplaţie, iar Pahomie al Tebaidei este considerat fondatorul cenobitismului sau a monahismului timpuriu. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al III-lea, Antonie cel Mare conducea colonii de pustnici în mijlocul acestei regiuni. El a devenit curând eroul religios şi al retragerii arhetipale în Biserică, faimă datorată în mare parte şi popularei scrieri a sfântului Atanasie cel Mare, Vita St. Antoni. Aceşti primi monahi au atras numeroşi ucenici în jurul aşezărilor lor austere mai ales prin modul lor simplu, neobişnuit şi concentrat de căutare a mântuirii şi îndumnezeirii. Părinţilor pustiei li se cereau adesea călăuzire sau îndrumare spirituală şi sfaturi de către ucenicii lor. Aceste răspunsuri, au fost păstrate şi adunate în diferite culegeri de apoftegme ale Părinţilor pustiei, sau Patericele.

 
 
%d blogeri au apreciat asta: