RSS

Arhivele lunare: februarie 2013

Cu Dumnezeu în subterană – Richard Wurmbrand


Cu Dumnezeu in subteranaAutor: Richard Wurmbrand

Editură: Stephanus

An: 2007

Preț: 25 RON

Sunt un pastor luteran care, datorita fidelitatii sale fata de credinta crestina, a petrecut mai bine de paisprezece ani in diferite inchisori; dar nu acesta este motivul scrierii acestei carti. Intotdeauna mi-a displacut ideea ca un om care a fost inchis pe nedrept, trebuie sa scrie sau sa predice despre suferintele sale.
Anii de inchisoare nu mi s-au parut prea lungi, deoarece singur in celula mea, am descoperit ca, dincolo de credinta si iubire, exista bucuria intru Domnul: o adanca si extraordinara fericire, fara seaman in lumea aceasta. Iar cand am iesit din puscarie eram ca un om care coboara de pe varful muntelui – de unde cuprinsese pana departe cu privirea pacea si frumusetea unui intreg tinut – ca sa revina in campie. (Richard Wurmbrand – prefata)
Fragment dintr-o recenzie scrisă de Janeth:
Cu Dumnezeu în subterană este o carte de mărturii. O carte care relatează suferinţa cumplită din spatele Cortinei de Fier, răutatea oamenilor, dar şi eroismul şi virtutea altora. O carte care demonstrează că iubirea pentru Dumnezeu şi oameni e cea mai eficientă armă de luptă împotriva răului şi urii. Iar chipul lui Wurmbrand, din imaginile de la finalul cărţii, vorbeşte despre această iubire. Principalul motiv pentru care a apărut cartea aceasta, spune Wurmbrand, este că a „întâlnit în închisoare suflete care, în timpul celor mai grele pătimiri, au atins culmi de dragoste şi frumuseţe spirituală.” M-a impresionat atât de mult această carte şi mi s-a lipit de suflet că, pot să recunosc, Cu Dumnezeu în subterană este pentru mine a doua carte de preţ (după Biblie). O citesc de fiecare dată cu inima îndurerată, cu ochii în lacrimi şi cu regretul că nu I-am oferit lui Dumnezeu o asemenea iubire pe care Wurmbrand I-a oferit în închisoare. Libertate, belşug, hrană, îmbrăcăminte, sănătate, familie. Wurmbrand nu a avut nimic din toate acestea. Şi totuşi a dat dovadă de o răbdare, iertare şi dragoste, de care nimeni în libertate, sănătate şi prosperitate nu dă dovadă. Ce am descoperit în cele aproximativ 300 de pagini sunt adevărate nestemate; mi-e drag până şi mirosul paginilor…

 

Etichete: , , , ,

Omul recent – Horia-Roman Patapievici


Omul recentAutor: Horia-Roman Patapievici

Editură: Humanitas

An: 2001… 2008

Preț: 42 RON (aici)

O carte care a stârnit deosebit de multe reacții, unele foarte vehemente. Dar o carte inevitabilă pentru cine vrea să privească istoria ideilor și dintr-o perspectivă pro-creștină, să zicem.

Intotdeauna s-a spus despre ei ca sunt noi, ca sunt innoiti. Cantariti, sunt insa prea lejeri. Evaluati, sunt de tot greoi. Fragmentele pe care le-am cules in cartea de fata pleaca de la constatarea ca oamenii pe care ii produce intr-un ritm industrial modernitatea, care si-a iesit din propria ne-masura, nu sunt cu adevarat nici noi, nici innoiti: sunt, asemeni conservelor cu data de expirare pe eticheta, doar recenti… Omul recent este omul care, oricat timp ar trece peste el si oricata vreme l-ar slefui, tot rudimentar ramane. Pentru ca acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenta vreunui suflet, nici al lui si nici al lumii, el nu mai are resursele de a intemeia nici traditii si nici macar datini. (…) De ce? Pentru ca si-a pierdut prezenta. Omul recent este omul care, dorind sa se sature de toate fenomenele lumii (…) s-a trezit intr-o buna zi ca nu mai este decat un epifenomen al curgerii, scurgerii si prelingerii lor. Este momentul cand Gregor Samsa, dupa o noapte agitata de vise nelinistite, se trezeste dimineata metamorfozat intr-un urias gandac. Pe noi, oare, cum ne va gasi dimineata?””«Omul recent» este o meditatie despre lumea de azi a unui modern nesatisfacut de propria sa modernitate. Este o critica a modernitatii care nu se multumeste nici cu proclamatiile suficiente ale postmodernitatii, nici cu regretele traditionalismului – o interogatie asupra modernitatii suscitata de presimtirea dureroasa ca ori de cate ori ti se deschide in fata un drum, altele ti se inchid in spate ori in laterala. Cand ne inchinam bigot la minunile modernitatii, cum ne indeamna zelatorii modernitatii si delatorii traditiei, in sufletele noastre se tanguiesc toate bogatiile pe care le-am pierdut inlauntru atunci cand trupurile noastre au progresat afara. «Omul recent» incearca sa sugereze ca, prin ceea ce-i lipseste, modernitatea ofera ceea ce o poate inca salva. Cu o conditie insa: daca vom avea inteligenta sa putem regasi in neghiobia trufasa a timpului pe care il traim – intreg, viu, bun si frumos – crestinismul tuturor inceputurilor.Sa fim moderni: dar – «nihil sine Deo» !”Horia-Roman Patapievici

Adrian Miroiu într-un articol critic, în „Observator cultural”:

Citind Omul recent de H.-R. Patapievici, nu poti sa nu ai sentimente amestecate. Uneori intilnesti fraze remarcabile, intuitii spectaculoase ori asocieri uluitoare de idei sau de autori. Numai ca, totodata, am fost coplesit de uriasele confuzii conceptuale din carte, de pseudoargumentari, de o lipsa pentru mine inacceptabila de informare chiar elementara in domeniile asupra carora autorul reflecta. Mai este inca ceva: chiar daca reuseam sa trec peste aceste lucruri, incercind sa imi fac cit mai limpezi ideile pe care autorul a dorit sa le sustina, eram tot mai uimit – si, marturisesc, dezolat – de acestea. Nu incriminez; fiecare putem sustine punctele de vedere in care credem; dar nici nu pot sa nu fac explicite aceste dezacorduri, pentru ca cititorul sa inteleaga mai bine care este pozitia intelectuala pe care se asaza H.-R. Patapievici, precum si divergenta dintre aceasta si a mea.

Sint foarte putini filozofii de profesie care au scris despre H.-R. Patapievici. La rindul meu, am ezitat. Vedeam cum se extaziau critici literari, eseisti, artisti, chiar si unii filozofi, cunoscuti in rindul oamenilor de cultura, dar fara expertiza profesionala in problemele aflate in centrul de interes al acestei carti. Eu il apreciam pe eseistul H.-R. Patapievici pentru vioiciunea intelectuala care razbatea in multe din textele sale, chiar daca, repet, nu sint de acord cu ceea ce sustine el; dar toti acesti autori de care pomeneam il vedeau altfel pe H.-R. Patapievici – anume ca pe un teoretician de profunzime, ca pe un filozof. Fara sa vreau, mi-am amintit de o remarca lui Robespierre despre Condorcet: acesta, spunea el, era un mare matematician in ochii oamenilor de litere, dar un distins om de litere in ochii matematicienilor.

Stelian Gomboș, într-un articol pulbicat pe crestinortodox.ro:

Opera Omul recent este noncomformista si in acelasi timp plina de intrebari care abordeaza marile idolatrii ale timpului si lumii in care traim (idolatria postmodernismului, idolatria textului erudit si a „aparatului”, idolatria corectitudinii politice, idolatria democratiei devenita limbaj de lemn, idolatria majoritatii si a minoritatilor, idolatria clerului si institutiei bisericesti, idolatria dihotomiei stanga-dreapta etc.). Horia Roman Patapievici vorbeste de doua solutii in cartea sa: una este discernamantul (o tema care apare masiv in aceasta opera) si alta este referinta la Dumnezeu. Redusa la chintesenta ei, disputata carte a lui Horia Roman Patapievici este, in ultima instanta, o carte despre valori. Daca ne asumam acceptiile terminologice ale autorului Politicelor, atunci trebuie sa vedem in „omul recent” produsul ultim al post-industrializarii.

Dupa lunga bezna a ideologiilor totalitare, a evita capcanele modului absolutist de gandire, a accepta dreptul la existenta al unui unghi alternativ in examinarea unor directii de asemenea importanta devine o precautie pe cat de utila, pe atat de necesara. Este unul dintre meritele lui Horia Roman Patapievici de a fi facut acest lucru examinand prin prisma cauzala, in diversele sale retorte, conditia omului recent. Vazuta din perspectiva divizarilor actuale ale scenei americane ce marcheaza turnirul intre doua directii majore de mentalitate (reflectate pe plan politic in disputa dintre liberali si conservatori, dintre stanga si dreapta, dintre democrati si republicani), cartea romanului Horia Roman Patapievici capata astfel o relevanta surprinzator de incisiva, cu precadere prin raportare la acuzatiile de antioccidentalism si antiamericanism ce i s-au adus.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 25, 2013 în 2004, 2005, 2006, 2008, Filosofi, Humanitas

 

Sfinți în lume – Leland Ryken


Sfinti_In_lume__Puritanii_In_adevarata_lor_lumina1_thumbTitlu original: Worldly Saints: The Puritans As They Really Were

Autor: Leland Ryken

Traducere: Anca Curpaș

Editură: Reformatio

An: 2004

Preț: 26 (aici)

Puritanii au existat dintotdeauna in istoria Bisericii. Promotori ai unei invatatori precise si ai unui stil de viata pios, puritanii anglo-saxoni, descendenti ai Reformei protestante, au fost continuatorii sfintilor si martirilor crestini. Elementul lor distinctiv consta in rigurozitate si pasiune pentru o viata pura consacrata pe deplin lui Dumnezeu, traita insa in mijlocul lumii spre a o purifica. Ei au mutat monahismul din desert in cetate.
Cartea profesorului Leland Ryken ne convinge ca puritanii sunt considerati pe buna dreptate parinti spirituali ai evanghelicilor de azi. Citind cartea, nu doar vom privi curiosi in oglinda unei epoci trecute, ci vom fi provocati la a ne reevalua spiritualitatea crestina. 

Cuprins
De ce avem trebuinta de puritani?
Prefata
Multumiri
1. Cum au fost cei dintai puritani?
2. Munca
3. Casatoria si viata sexuala
4. Banii
5. Familia
6. Predicarea puritana
7. Biserica si inchinarea
8. Biblia
9. Educatia
10. Activitatea sociala
11. Invatand din exemple negative: cateva din greselile puritanilor
12. Geniul puritanismului: partea cea mai valoroasa a puritanilor
 

Etichete: , ,

Jurnal intim – Miguel de Unamuno


Jurnal intimTitlu original: Diario íntimo

Autor: Miguel de Unamuno

Traducere: Sorin Mărculescu

Editura: Polirom

An: 2007

Preț: 10 RON

Cartea conține însemnările lui Unamuno din perioada în care, cu smerenie și căință, se reîntoarce spre credință.

„Documentul cardinal ce rezuma aceasta etapa de «smerenie» in «agonia religioasa» a lui Unamuno (octombrie 1897-ianuarie 1902) il reprezinta cele cinci caiete, de dimensiuni inegale, publicate mult timp dupa moartea autorului, abia incepind din 1957, de catre A. Zubizarreta. Acest Jurnal intim concentreaza toate nuantele framintarilor religioase ale lui Unamuno, aceleasi in fapt din copilarie si pina la sfirsitul vietii, dar cu accent, in aceste pagini, mai cu seama pe valorile pur catolice, pe care ulterior le va contesta partial sau si le va revizui, precizindu-si pozitiile, in doua carti extrem de influente: Del sentimiento tragico de la vida (1912) si La agonia del cristianismo (1925) pentru a nu mai vorbi si de rascolitorul poem de ample dimensiuni El Cristo de Velasquez (1920) sau de ultimul sau roman, naratie despre «sentimentul tragic al existentei cotidiene», San Manuel Bueno, martir (1933).” (Sorin Marculescu)

Fragment dintr-o recenzie de Alina Popa:

Cartea lui Miguel de Unamuno impresioneaza prin nelinistea iscata de fiecare fraza. Odata deschisa, ea angreneaza cititorul fara scapare intr-un periplu invadat de meditatii asupra vietii ce-au marcat gandirea autorului de la varsta copilariei pana la cea a maturitatii. Nu intamplator, dupa cum este remarcat de critica literara, jurnalul apartine unui „crestin agonic”. Credinta, transformata in obsesie in cartea lui Unamuno, se intemeiaza pe intrebari si pe raspunsuri care nu conving, ci doar atenueaza uneori zbuciumul interior. Autorul devine astfel un cautator de inalt, de un transcendent ce se refuza ratiunii, dar care se reveleaza in parte doar in intimitatea sinelui. Doar intr-o simplitate deplina, nealterata de demonstratii stiintifice sau de comentarii filozofice.
Credinta lui Miguel de Unamuno doare. Autorul este prins intr-o lupta permanenta si irezolvabila pe pamant: il cauta pe Dumnezeu, dar nu reuseste sa-L prinda in maini, ci doar ii aclama prezenta care se dezvaluie in jur, dar mai ales in sine. Ca atare, jurnalul lui Miguel de Unamuno coboara dincolo de palpabilul si concretul acestei lumi, in adancul gandurilor si al trairilor pe care le concentreaza in framantari religioase – in aceste pagini cu accent pronuntat pe valorile pur catolice.
Cu cat coboara mai mult in tainele religiei, cu atat mai mult setea de Dumnezeu ii prelungeste tensiunea interioara. Cu atat mai mult intimul se marturiseste intr-un confesional senin si agonic in acelasi timp. Caci in subterana gandurilor, prezenta lui Dumnezeu inspira liniste, iar absenta lui destrama echilibrul si intensifica teama:
„Cu cat mai mult vei trai in Dumnezeu, cu atat mai mult vei trai in tine insuti, mai inauntrul tau, si vei fi in mai mare masura tu insuti. Pierzandu-te in Dumnezeu, asa iti vei dobandi cea mai mare personalitate. (…) Nu, trebuie sa cautam divinul, pe Dumnezeu, in sanul nostru, in adancul din noi insine. Astfel e ca si cum am avea o inspiratie nemijlocita de la Duhul Sfant.”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 23, 2013 în 2007, Polirom, Prozatori

 

Etichete:

În luptă cu gândurile – Evagrie Ponticul


In lupta cu gandurileTitlu complet: În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății. Replici împotriva lor

Autor: Evagrie Ponticul

Traducere: Ioan I. Ică jr.

Editură: Deisis

An: 2006

Preț: 19 RON

O carte de referință pentru tot ce înseamnă monahism creștin. Din cele 8 „gânduri ale răutății”, prin medierea lui Ioan Casian și a altora, a ajuns Biserica Catolică la cele 7 păcate capitale. Marele „psihanalist” al Antichității a influențat în mod decisiv și irevocabil toată creștinătatea. La acest preț, e un adevărat chilipir, având în vedere ce conține.

Inceput odata cu retragerea in 273 in desert a lui Antonie cel Mare, monahismul egiptean e una din cele mai formidabile aventuri spirituale din istoria umanitatii. Izolati de lume, de lucruri si de oameni, ascetii descopera ca radacina ultima a pacatului cu fapta sta inauntrul mintii lor, in gandurile patimase insuflate de demoni; ele impiedica mintea de la rugaciune, contemplare si vederea lui Dumnezeu. Trecand prin experienta aspra a ispitelor, monahii devin specialisti in razboiul nevazut cu gandurile si demonii.
Experienta ascetica a parintilor pustiei a fost sistematizata in mod stralucit de avva Evagrie Ponticul († 399). In scrierile cuprinse in volumul de fata — si traduse pentru prima data in limba romana — el ofera atat catalogul principalelor opt ganduri demonice care-l chinuie pe om, cat si remediile lor ascetice in pagini antologice de psihologie si demonologie ascetica. La acestea se adauga un unic in felul lui manual-arsenal practic de combatere a sugestiilor gandurilor demonice sub forma a 498 de citate biblice prin care mintea poate replica diverselor ispite dupa modelul Mantuitorului in desertul Karantaniei.
Intr-o epoca a tiraniei mediilor si tentatiilor virtuale, actualitatea lectiilor ascetice ale acestor scrieri fundamentale pentru orice crestin duhovnicesc se impune cu o evidenta care nu mai are nevoie de nici o demonstratie.

 

Integrala operei poetice – Sf. Ioan al Crucii


Integrala operei poetice - Ioan al CruciiAutor: Sfântul Ioan al Crucii

Traducere: Răzvan Codrescu și Anca Crivăț

Editură: Christiana

An: 2003

Preț: 11 RON (aici)

Noaptea întunecată (neagră) a sufletului a cunoscut încă cel puțin două ediții în limba română, fiind unul dintre textele mistice de referință atunci când vine vorba despre perioade de inexplicabilă uscăciune spirituală. Acest volum are și calitatea de a fi o ediție bilingvă.

Din prezentarea de pe catholia.ro:

Volumul de faţă constituie o ediţie  substanţial revizuită şi adăugită faţă de cea realizată în 1997 sub egida Editurii Anastasia. Această nouă ediţie reuneşte, atât în original, cât şi în versiune românească, toate cele 20 de poeme aparţinând cu certitudine Sfântului Ioan al Crucii, la care se adaugă un text cu paternitate incertă şi fragment din proza mistico-teologică a autorului.

Spre deosebire de ediţia din 1997, ediţia de faţă include şi trei Anexe: celebrul “Soneto a Cristo crucificado”, mai cunoscut sub denumirea de Sonetul anonim, atribuit mai ales Sfintei Tereza de Avila, dar uneori şi Sfântului Ioan al Crucii; o mostră mai amplă din comentariile teologice în proză ale autorului însuşi; o interpretare ortodoxă a misticii acestui sfânt, extrasă din Cursul de teologie mistică al lui Nichifor Crainic (ed. 1941), reintitulată editorial “Purificările mistice în opera Sfântului Ioan al Crucii”.

Speranţa exprimată în Notă asupra ediţiei este aceea că, prin intermediul acestei lucrări, “poezia mistică a Sfântului Ioan al Crucii va trezi şi/sau va spori, atât teologilor şi literaţilor români, cât şi lumii noastre intelectuale în general (inclusiv pentru tineretul tot mai dezobişnuit să frecventeze marile surse creştine ale culturii europene), interesul pentru literatura religioasă şi pentru percepţia globală a fenomenului creştin, inerent identităţii istorice şi spirituale a lui homo europaeus“.

 

Ghid de artă creștină – Michelle P. Brown


copertaTitlu original: The Lion Companion to Christian Art

Autor: Michelle P. Brown

Traducere: Antonela Buligă

Editură: Casa Cărții

Preț: 130 RON

Dat fiind rolul central al creştinismului în formarea culturii occidentale, nu este de mirare că de-a lungul veacurilor cei mai mulţi artişti au căutat să-i exprime tainele. În această bogată şi frumoasă carte, Michelle Brown trasează istoria artei creştine. Privirea retrospectivă pe care ne-o oferă ea acoperă mare parte din istoria artei din Occident şi din zone ale Orientului Mijlociu, ale Africii, ale Asiei, ale celor două Americi şi ale Oceaniei, din Antichitate până în zilele noastre.
Michelle Brown adoptă o abordare largă a subiectului artei creştine, trecând graniţele pentru a explora modul în care arta a reflectat şi a stimulat o reacţie la învăţăturile lui Cristos şi la gândirea şi experienţa creştină de-a lungul veacurilor. Arta, ne spune ea, este la fel ca muzica; poate face ca lucrurile să fie „mai mult decât ceea ce sunt” şi pătrunde dincolo de actul vederii şi al experimentării, ajungând la un nivel mai adânc al percepţiei. „Căci dacă imboldul uman de a crea poate fi văzut ca parte constituentă a unei căutări perpetue de a se apropia mai mult de forţa creatoare fundamentală, pe care creştinii, la fel ca mulţi alţii, o cunosc drept «Dumnezeu», atunci actul prin care se naşte arta – la fel ca naşterea copiilor sau a ideilor – este o expresie viguroasă a acelui impuls. Aidoma rugăciunii, ea oferă un traseu potenţial pentru intrarea în contact cu Creatorul, aşa cum a recunoscut Michelangelo atunci când a conceput electrizanta imagine iconică care planează pe bolta Capelei Sixtine, întrupând clipa creaţiei şi prefigurarea împăcării, când vârfurile întinse ale degetelor lui Dumnezeu şi ale lui Adam, divinul şi umanul, sunt pe cale să se atingă.”
Cartea porneşte de la arta primilor creştini şi ajunge până în epoca modernă, cuprinzând articole scrise de colaboratori invitaţi, pe marginea unor subiecte precum: Icoanele; Florenţa renascentistă; Rubens şi Contrareforma; Arta populară religioasă; Artişti evrei, teme creştine; Realizarea Bibliei Sf. Ioan şi Creştinismul şi arta contemporană în America de Nord.

Ghidul de artă creştină este o carte care se adresează tuturor celor interesaţi de moştenirea artistică mondială. Cititorul secular modern, care simte detaşare faţă de semnificaţia picturilor, va găsi ajutor aici pentru a înţelege atât puterea lor emoţională, cât şi pe cea estetică. Cititorul creştin va fi încurajat să exploreze în continuare minunea şi frumuseţea pe care o reprezintă moştenirea culturală creştină.

Michelle P. Brown este profesor de studii ale manuscriselor medievale la Şcoala de Studii Aprofundate din cadrul Universităţii din Londra şi fost custode al Secţiei de Manuscrise Medievale şi Anluminate la British Library. Este canonic şi membru laic al Consiliului de Canonici de la Catedrala Sf. Paul, Londra. A ţinut prelegeri la multe universităţi, în domeniul istoriei şi al istoriei artei şi este lector străin la Universitatea din Leeds, membru al Consiliului Societăţii Colecţionarilor de Antichităţi şi membru al Consiliului Institutului de Artă Courtauld.
Ea a fost custodele câtorva expoziţii importante, printre care se numără „Moştenitorii Romei” (British Museum / British Library), „Labirint pictat: lumea Evangheliarului de la Lindisfarne” (British Library) şi „La început: Biblii dinaintea anului 1000” (Institutul Smithsonian). Numeroasele ei publicaţii includ: Evangheliarul de la Lindisfarne: societatea, spiritualitatea şi scribul, Lumea Psaltirii lui Luttrell şi Cum a ajuns creştinismul în Britannia şi în Irlanda.

Ghidul de artă creştină cuprinde:

o Textul complet şi autorizat, începând cu perioada creştinismului timpuriu şi până în epoca modernă
o O abordare cuprinzătoare, care acoperă întreaga artă grandioasă care a tratat temele creştine
o O largă acoperire internaţională
o Articole referitoare la subiecte speciale, scrise de o echipă de experţi din lumea întreagă
o 200 de reproduceri deosebite ale unor opere de artă

Cartea este tipărită pe hârtie cretată, are coperţi tari, e cusută şi conţine multe imagini color.

 

Tratatul iubirii lui Dumnezeu


Titlu original: Traité de l’amour de Dieu

Traducere: Eduard Ferenț

Editură: Sapientia

An: 2012

Preț: 35+40 RON (aici și aici)

Arcul de timp în care se desfăşoară viaţa sfântului Francisc de Sales (1567-1622) este o perioadă nespus de agitată şi de zbuciumată din aproape toate punctele de vedere: politic, social, economic şi religios. Este o perioadă marcată de puternice contraste: pe de o parte, marea bogăţie şi, pe de altă parte, extrema sărăcie; fidelitate şi trădare; cultură şi analfabetism etc. În acest context, figura autorului apare ca una de acţiune evanghelică a cărei fervoare, ardoare şi dinamism se alimentau din iubirea sinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, făcând astfel ca şi operele sale, cum este şi acest tratat, să fie tot cărţi de acţiune.

Tratatul este o lucrare profund teologică, prezentându-se simultan ca o operă dogmatică, ascetică şi mistică, care expune, pe de o parte, adevărurile fundamentale ale doctrinei creştine, incluzând şi experienţa proprie a autorului, iar, pe de altă parte, scriind pe hârtie ceea ce, în acelaşi timp, scrie şi în inimă, după cum se exprimă el însuşi.

Acest Tratat al Iubirii lui Dumnezeu nu este o carte destinată doar celor contemplativi, nu este nici exclusiv o carte pur apostolică, ci este mai degrabă un izvor de contemplaţie, este viaţa creştinului desăvârşit, viaţa deplină a Duhului Sfânt în noi, sau, după cum se exprimă însuşi sfântul Francisc, „acest tratat este făcut pentru a ajuta sufletul deja evlavios să înainteze în planul său spiritual”.

Laurenţiu Turbuc

 

Surprins de bucurie – C.S. Lewis


surprins-de-bucurieTitlu original: Surprised by Joy

Traducere: Emanuel Conțac

Editură: Humanitas

An: 2008

Corneliu Simuț despre Surprins de bucurie (toată recenzia aici):

Revenind la Surprins de bucurie şi încercând să evit lucrurile repetate până la plictis despre conţinutul ei, cartea lui Lewis devine cu atât mai interesantă cu cât ne străduim să pătrundem dincolo de hotarul lucrurilor spuse pe paginile ei. Înainte însă de a face acest pas, se cuvine să vedem, pe scurt, ce anume ne spune Lewis. Cartea este, după însăşi mărturisirea autorului, „povestea convertirii“ sale — de aici şi subtitlul traducerii în limba română „Povestea unei convertiri“ preferat variantei originale „The Shape of My Early Life“ — de la ateism mai întâi la teism şi, în cele din urmă, la creştinism. Desfăşurarea povestirii se întemeiază, de la un capăt la celălalt, pe noţiunea de bucurie definită nu ca plăcere sau satisfacţie sufletească, ci mai degrabă ca „dorinţă neîmplinită“ care totuşi e mai de dorit decât orice altă împlinire. Bucuria lui Lewis e un fel de „dor“ ce se vrea ostoit, dar care — după cum citim pe mai bine de două sute de pagini — e mai uşor de recunoscut decât de potolit. Povestea lui Lewis este o prezentare fascinantă a tuturor încercărilor sale de a-şi împlini dorinţa de neîmplinit, pornind de la experienţele mai mult sau mai puţin religioase ale copilăriei (hotărâtoare în acest context fiind moartea timpurie a mamei sale) şi continuând cu anii şcolii, viaţa pe front şi, în cele din urmă, perioada oxoniană. După ani de reflecţie, Lewis îşi dă seama că bucuria pe care o căutase toată viaţa nu se leagă de căutarea Absolutului în variantă ateistă şi nici măcar de găsirea lui Dumnezeu în variantă teistă; bucuria—după cum avea să recunoască el însuşi la final — se leagă de Dumnezeu, pe care, nu cu puţină surprindere, Lewis ajunge să-l descopere ca persoană. Dorul de neostoit i se potoleşte abia când îşi dă seama că Dumnezeul personal pe care îl descoperise nu cu multă vreme în urmă capătă însemnătate deplină prin cunoaşterea lui Isus Cristos ca fiu al său. Aceasta însă e imposibilă — ne arată Lewis — fără credinţa într-o viaţă viitoare şi fără încercarea de a trăi în ascultare faţă de Dumnezeu. Lewis insistă asupra cunoaşterii lui Dumnezeu şi mai cu seamă a ascultării lui Dumnezeu pentru ceea ce este el în sine însuşi; nu există cunoaştere veritabilă despre Dumnezeu fără o ascultare faţă de el pe măsură. A spune că-l cunoşti pe Dumnezeu fără a-i da ascultarea cuvenită este un non-sens în contextul în care Dumnezeu este suveran în toate privinţele, iar tot ce există este rezultatul puterii sale dezvăluită de-a lungul şi de-a latul creaţiei.

Dintr-o recenzie de Alex Rădescu:

Surprins de bucurie este o autobiografie. Sau povestea unei convertiri. Lewis a publicat acest volum in 1955. La crestinism a revenit prin 1929.

Este o lucrare a unui intelectual (de formatie umanista), un om al bibliotecii, al mediului academic britanic. Asteptam altceva, ceva spectaculos si fantastic, nu as sti acum exact sa definesc, doar ca uneori m-am simtit dezamagit de paginile pe care le citeam. Ba mai si saream cand ma invingea plictiseala stilului, o lancezeala pe care nu o inghiteam.

M-a izbit totusi modul in care ieseau in relief marturisirile crestinului de mai tarziu (ca o pocainta), de parca ma aflam la Moscova si cate-o splendida biserica dreptmaritoare refacuta dupa 1990 rasarea prin diverse puncte urbaniste ale fostei capitale sovietice.

Totusi, in ultimele capitole autobiografia spirituala se precipita, de parca inima s-ar fi conectat la acel flux al ortodoxiei rasaritene.

Fragment dintr-o recenzie în două părți (aici găsiți prima parte), de Daniel Fărcaș:

O singură carte din opera lui C.S. Lewis îţi este suficientă ca să înţelegi că autorul le livrează cititorilor săi, prin vocaţie, surprize nenumărate. Orice lectură ulterioară din C.S. Lewis se face în orizontul aşteptării surprizelor de orice fel: stilistice, livreşti, ideatice, spirituale. Nu întîmplător, Surprins de Bucurie este, deloc surprinzător, o carte surprinzătoare: ea îţi livrează la tot pasul surprize pe care nu le întrevezi, deşi te aştepţi îndeobşte la surprize. Particularitatea volumului ţine însă de faptul că volumul se vrea o fenomenologie a Bucuriei, o analiză a unui fenomen în ultimă instanţă universal şi obiectiv(abil), dar urmînd firul unui periplu subiectiv.

Deşi este o autobiografie, nu firul narativ este esenţial; devenirea întru fiinţă a lui Lewis se judecă după logica unui periplu atemporal. Temele ne sînt aici mai utile decît timpii succesivi. Aşadar, imaginaţia (ca facultate care frizează mistica); bucuria; spaţialitatea – iată elementele fundamentale ale unei biografii spirituale.

Imaginaţia

Facultatea imaginaţiei ocupă un loc central în economia autobiografiei spirituale a lui Lewis. Pentru el, termenul nu desemnează plăsmuirea, nici reveria (ori fantezia), dar nu uită să îi recunoască celei dintîi însemnătatea („Plăsmuirea este esenţialmente diferită de reverie; dacă cineva nu reuşeşte să vadă diferenţa este pentru că nu le-a experimentat pe amîndouă”, p. 31). Plăsmuirea este imaginaţia ficţională, pe care copilul Clive Staples şi-o manifestă în ingenioasele scenarii despre Tărîmul-Animalelor, şi despre care mărturiseşte că l-a pregătit ca să devină romancier. În schimb, reveria nu este deloc productivă, pentru Lewis. Abia a treia accepţiune („cea mai înaltă”, p. 31) a imaginaţiei este esenţială pentru destinul spiritual al lui Lewis. Imaginaţia este facultatea care mediază (sau mijloceşte?) accesul la fenomene originare ori la esenţa lucrurilor; în acest fel, imaginaţia în sensul ei deplin se raportează la real, nu la ficţional. Exemplele lui Lewis sînt: „amintirea unei amintiri”, anume amintirea unei dimineţi din copilăria sa timpurie, petrecută în Casa Veche, atunci cînd fratele său aduce în cameră o grădină de jucărie – un fel de Eden la purtător; apoi, fascinaţia pe care o exercită asupra lui Ideea de Toamnă, sub imperiul lecturii povestirii Squirrel Nutkin, de Beatrix Potter; în al treilea rînd, e vorba de lectura poemului Saga regelui Olaf, de Longfellow (pp. 32-33). Pornind de la cele trei experienţe care relevă de imaginaţie, Lewis indică pentru prima dată că autobiografia sa se încheagă în jurul Bucuriei, care trebuie deosebită atît de Fericire, cît şi de Plăcere.

Privilegiul imaginarului ţine aşadar, pentru Lewis, de faptul că el îl conduce spre o realitate mai reală decît realitatea factică (aşadar, către imaginal, în termenii lui Henry Corbin). Pentru adolescentul ateu şi materialist, imaginarul şi ficţionalul constituie o alternativă preferabilă la real (pp. 187-188); imaginalul nu mai avea loc, pentru el.

Alexandra Gaujan pe bookblog.ro:

Dacă  ar fi să te iei după coperta a patra – sau după expansivitatea titlului -, Surprins de Bucurie este povestea convertirii la creştinism a lui C. S. Lewis; cu alte cuvinte, un volum de interes extrem de redus pentru cine nu se află în toiul propriilor căutări spirituale. Să nu te iei după coperta a patra. Pe lângă cele câteva date biografice, vei citi acolo despre „încărcătura emoţională” a convertirii scriitorului, care s-ar părea că reprezintă izvorul operelor sale. În primul rând, una dintre cele mai memorabile observaţii ale lui Lewis din volumul de faţă este aceea că momentele decisive ale convertirii i-au fost lipsite de orice emoţie perceptibilă, iar în al doilea rând, convertirea propriu-zisă nu ocupă mai mult de patru-cinci pagini, undeva spre finalul cărţii.

Lewis îşi aminteşte prea detaliat de propriile raţionamente din perioada atee, încât să atenteze la răbdarea cititorilor printr-o etalare a convingerilor religioase ulterioare. Discret, anunţă cartea drept o poveste despre anii primei tinereţi, de la formalităţile religiei impuse din exterior, prin rebeliunea firească şi dorinţa de a se şti liber de orice autoritate superioară conştiinţei sale, până spre sfârşitul celei de-a treia decade a vieţii lui, când sursa „Bucuriei” pe care a intuit-o de-a lungul copilăriei şi adolescenţei i se revelează într-un mod greu de anticipat.

 

Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu


rus_remus-dictionar_enciclopedic_de_literatura_crestina_din_primul_mileniuAutor: Remus Rus

Editură: Lidia

An: 2003

Preț: 65 RON (aici)

Prezentarea de pe site-ul Librăriei Sophia:

„…Iata ca acum ca roada a unor indelungate si sustinute nevointe carturaresti – concretizate si in traducerea in limba romana si publicarea unor importante texte despre Sfintii Parinti ai Bisericii sau chiar apartinand acestora -, Dl. Prof. dr. Remus Rus, titularul catedrei de Istoria si filosofia religiilor, de la Facultatea de Teologie Ortodoxa Patriarhul Justinian a Universitatii din Bucuresti, inzestreaza teologia ortodoxa romana cu un impunator dictionar dedicat literaturii crestine a Bisericii nedespartite. Ca dascal cu o remarcabila experienta in predarea studiului comparat al religiilor, domnia sa este in chip special familiarizat cu modalitatea in care trebuie tratata diversitatea maifestarilor spiritului uman, aflat in cautarea Adevarului ultim si mantuitor…”.

„Prezentul dictionar este conceput ca lucrare de referinta, avand drept scop accesul eficient la informatii de baza din domeniul literaturii crestine, limitat in timp pana la Mrea Schisma (1054). El cuprinde literatura crestina scrisa in limbile greaca, latina, armeana, siriaca, slavona, copta si araba. Materialul este prezentat pe autori si tematic in unele cazuri. Au fost luate in considerare si acele evenimente din viata Bisericii crestine nedespartite care au marcat puncte de rascruce in dezvoltarea si fixarea doctrinei ei (cele sapte Sinoade Ecumenice). Scriitori noutestamentari / Parintii apostolici / Apologeti crestini / Parintii bisericesti / Scriitorii bisericesti / Ganditori crestini eterodocsi / Ereziarhi / Doctrine religioase / Inscriptii, documente”.

 

Scrieri – Martin Luther


Această prezentare necesită JavaScript.

Autor: Martin Luther

Traducere: Petru Forna

Editură: Logos

Colecție: Reforma

An: 2003 (I), 2006 (II)

Preț: 55 (I), 60 (II)

Prezentare vol. I:

Editura LOGOS îşi propune prin acest prim volum din Colecţia Reforma să ofere cititorilor din România posibilitatea de a lectura, în limba lor, scrierile esenţiale ale lui Martin Luther care au stat la baza Reformei. De aceea, prezentul volum cuprinde patru lucrări fundamentale pentru direcţia gîndirii reformatorului german: Cele 95 de teze, publicate în 1517, şi trei scrieri din tumultosul an 1520: Despre libertatea creştinului (Scrisoare deschisă Papei Leon al X-lea), Despre robia babiloniană a bisericii şi Către nobilimea germană.

Cele 95 de teze afişate de Luther la 31 octombrie 1517 pe uşa bisericii Castelului din Wittenberg reprezintă protestul tînărului teolog faţă de sistemul indulgenţelor care îmbrăcase forme aberante prin activitatea călugărului dominican Johannes Tetzel. Scrise dintr-o motivaţie pastorală şi teologică, cu speranţa că vor constitui o bază pentru dezbateri teologice, tezele au fost traduse imediat din latină în limba germană şi răspîndite, în cîteva saptămîni, în toată Germania. „A fost începutul Reformei, al acelei mişcări care a schimbat lumea.”

În Scrisoarea deschisă Papei Leon al X-lea, Luther mai speră încă într-o conciliere cu instituţia papală, explicîndu-şi poziţia şi demascînd atacurile necinstite ale duşmanilor săi. Luther mai credea încă în buna-credinţă a papei, la acea dată. El anexează la scrisoare o lucrare scrisă în acea vreme, Despre libertatea creştinului, pe care o descrie ca fiind „doar o carticică, după cum arată şi forma ei, dar, totuşi, în ea se cuprinde suma unei vieţi creştineşti dacă-i patrunzi sensul”. În ea, Luther rezumă superb condiţia creştinului – „creştinul este liber şi domn peste toate, nefiind nicicînd un supus. Creştinul este slugă a tuturor lucrurilor, fiind supus oricui.” Libertatea se bazează doar pe credinţă, pe relaţia vie cu Hristos, pe care Luther o descrie într-un mod impresionant. Slujirea se bazează la rîndul ei pe dragoste, care vine din credinţa. El explica în continuare ce înseamnă justificarea prin credinţă şi implicaţiile ei pentru viaţa creştinilor, punînd astfel bazele unei etici protestante. Reformatorul se opunea cu fermitate argumentului că, dacă mîntuirea se putea obţine doar prin credinţa în Dumnezeu, atunci nu ar conta, de fapt, modul de viaţă al credinciosului. Pentru a clarifica o dată pentru totdeauna acest argument greşit, Luther a dezvoltat învăţătura sa despre faptele bune. Chiar dacă limbajul şi imaginile folosite de Luther provin din spiritualitatea mistică, această lucrare reprezintă, fără îndoială, „un document unic al gîndirii creştine în general şi al spiritualităţii protestante în special”.

Dintre cele trei mari lucrări ale anului 1520, Despre robia babiloniană este cea mai reprezentativă din punct de vedere teologic. Dacă în Către nobilimea germană, Luther cere reforma societăţii şi a bisericii din exterior, acum se dedică schimbărilor din interior, a teologiei, în special a învăţăturii despre sacramente. Luther face o comparaţie între captivitatea poporului evreu în Babilon şi robia creştinătăţii sub practica sacramentelor catolice, care erau create de oameni şi n-aveau nici un temei în Sfînta Scriptură. În lucrarea aceasta, Luther atacă mai direct bazele Bisericii Catolice medievale decît în Către nobilimea germană. Este evident că Luther nu s-a oprit doar la constatarea abuzurilor din Biserica Catolică medievală, ci a trecut la o confruntare directă cu teologia şi practica ei. Pe planul teologiei protestante, acest document este esenţial pentru întelegerea sacramentelor şi a rolului lor în obţinerea mîntuirii.

Către nobilimea germană a fost prima lucrare care conţine îndemnuri concrete referitoare la reforma bisericii, a universităţilor, precum şi a vieţii sociale şi politice. Importanţa lucrării constă mai puţin în descrierea acestor reforme, şi mai mult în justificarea lor teologică. La baza acestui pamflet se află doctrina revolutionară despre „preoţia tuturor credincioşilor”. Astfel, Luther a rasturnat relaţia tradiţională dintre stat şi biserică, prin care bisericii îi revenea puterea absolută. Timp de secole, papalitatea a considerat că toate autorităţile lumesti de la împărat în jos se aflau sub controlul absolut al bisericii şi că intervenţia bisericii în problemele seculare era absolut justificată, statului şi reprezentanţilor lui nefiindu-le însă permis să se amestece în problemele bisericii. Luther a respins categoric supremaţia bisericii asupra statului, chemîndu-i pe reprezentanţii statului să-ţi asume răspunderea pentru reforma bisericii din regiunile lor. Papalitatea a refuzat categoric să corecteze abuzurile din biserica şi să iniţieze un program de reformă. Ca urmare, Luther a formulat teza sa centrală conform căreia aceasta trebuia să fie obligaţia statului, care, la rîndul său, a primit-o ca putere de la Dumnezeu. Cum spune istoricul Keith Randell, „e clar că el abandonase orice speranţă de a reforma biserica din interior. Era necesar să fie impusă o schimbare din exterior. Această idee, mai mult decît oricare alta, a marcat sfîrşitul conceptului medieval de creştinătate şi intrarea în epoca modernă.”

Volumul mai cuprinde o scurtă biografie a lui Martin Luther scrisă de prof. dr. Petru Forna, un tabel cronologic al principalelor evenimente din acea perioadă, o prezentare a cauzelor Reformei şi rolului jucat de Luther, cît şi o introducere pentru fiecare dintre cele patru lucrări incluse, în care este schiţat contextul istorico-cultural în semnificaţia teologică ori istorică din perspectiva protestantismului, toate de preot dr. Daniel Zikeli.

Prezentare vol. II:

Editura LOGOS continuă în acest al doilea volum din Colecţia Reforma să ofere cititorilor din România posibilitatea de a lectura, în limba lor, scrierile esenţiale ale lui Martin Luther care au stat la baza Reformei. Dacă primul volum cuprindea patru lucrări fundamentale pentru direcţia gîndirii reformatorului german, critice pentru declanşarea Reformei, în prezentul volum sînt incluse opt lucrări care vizează în principal relaţia dintre schimbarea de mentalitate adusă de Reformă şi implicaţiile sociale ale acesteia. Luther şi-a pus întrebarea: „Ce consecinţe practice va avea învăţătura despre justificarea credinciosului prin credinţă?” Răspunsul s-a conturat în seria amplă de lucrări etice şi spirituale referitoare la viaţa socială şi bisericească, din care Editura LOGOS a selectat materialul acestui volum.

Cuprinsul vol. II:

O predică despre căsătorie

Despre Sfintele Patimi ale lui Hristos

Despre [faptul] că Isus S‑a născut evreu

Despre faptele bune

Scrisoare cãtre trei călugăriţe

Către domnii consilieri

Îndemn la pace

Împotriva hoardelorde tîlhari şi criminali ale ţăranilor

Dacă şi soldaţii pot fi mîntuiţi

 

Religie și putere


Religie si putereTitlu original: Religione e potere

Autori: Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo, Ioan Petru Culianu

Traducere: Maria-Magdalena Anghelescu și Șerban Anghelescu

Editură: Polirom

Colecție: Biblioteca Ioan Petru Culianu

An: 2005

Preț: 23 RON

Lucrarea de fata cuprinde versiunile romanesti a trei studii: La Chiesa e lo Stato laico de G. Romanato, Per una economia politica dei beni religiosi de M.G. Lombardo si Religione e accrescimento del potere de I.P. Culianu (text care continua linia unei cercetari incepute deja prin „La religione come strumento del potere e mezzo di liberazione in ambito non cristiano”, Verifiche, 4, 1975, pp. 236-255). Impreuna, ele au alcatuit volumul Religione e potere, aparut in Italia, la Editura Marietti – Torino (1981), in colectia Chiesa sotto inchiesta, consacrata istoriei ecleziastice si dirijata de scriitorul si eseistul Franco Molinari. Volumul Religie si putere formeaza in mare masura un tot unitar, cele trei studii fiind in multe privinte complementare (in ciuda diferentelor de perspectiva teoretica si de metodologie evidentiate de autori – sau poate tocmai datorita lor). In orice caz, astfel l-au receptat publicul si presa italiana, in care ecourile lucrarii au fost insemnate si au persistat multi ani dupa aparitia ei.

Cuprins: Biserica si Statul laic • Pentru o economie a bunurilor religioase • Religia si cresterea puterii

 

Etichete: , , ,

Septuaginta


SeptuagintaTraducători: Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu (coord.)

Editură: Polirom

An: 2004-2011

Preț: 250 RON

Un proiect editorial dus cu succes la capăt de echipa condusă de cei trei coordonatori și care a adunat în jurul ei numeroși traducători din diverse tradiții teologice românești.

Prezentare pe volume:

Septuaginta 1 (Geneza • Exodul • Leviticul • Numerii • Deuteronomul) – „Cartea anului 2004”, la premiile Romaniei literare
Volum distins cu premiul AER pentru cea mai buna editare in limba romana a unei carti straine la Tirgul International de Carte Bookarest 2004. Un proiect realizat in cadrul Colegiului Noua Europa sub patronajul lui Andrei Plesu Coordonatorii traducerii sint Cristian Badilita, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu si Dan Slusanschi In colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu Traducere de Cristian Badilita, Ion Patrulescu, Ioana Costa, Eugen Munteanu, Mihai Moraru
Cuvint inainte de Andrei Plesu
„Noua traducere a Septuagintei nu se intelege pe sine ca o lucrare paralela cu aceea a Bisericii sau – cu atit mai putin – ca o lucrare polemica. Ea este, dimpotriva, o incercare a laicatului de a se afilia travaliului biblic al Bisericii, o aspiratie la dialog si colaborare. Nu o despartire de Biserica, ci o revenire la ea – acesta este orizontul efortului nostru.” (Andrei Plesu)
Sub numele de Septuaginta este cunoscuta traducerea in limba greaca a Bibliei ebraice, efectuata la Alexandria, cu aproximativ trei secole inainte de Hristos. Aceasta a reprezentat, mai intii, Biblia evreilor din diaspora, iar mai tirziu a devenit versiunea greaca a Vechiului Testament al Bisericii. Prima traducere a Septuagintei in limba romana s-a facut la 1688 („Biblia de la Bucuresti”). Traducerea de fata – care va insuma sase volume – urmeaza cu strictete editia critica stabilita de A. Rahlfs si este insotita de trei tipuri de note: lingvistice, patristice si comparative cu textul ebraic al Bibliei. Introducerile si o parte din note sint preluate din editia franceza a Septuagintei („La Bible d’Alexandrie”, Les Editions du Cerf, 1986 sq).

Septuaginta 2  (Iisus Nave • Judecatorii • Ruth • 1-4 Regi) – Volum coordonat de Cristian Badilita, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu, Dan Slusanschi in colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu Traduceri de Florica Bechet, Ioana Costa, Alexandra Moraru, Ion Patrulescu, Cristina Costena Rogobete Proiect realizat in colaborare cu Colegiul Noua Europa, sub patronajul lui Andrei Plesu Sub numele de Septuaginta este cunoscuta traducerea in limba greaca a Bibliei ebraice, efectuata la Alexandria, cu aproximativ trei secole inainte de Hristos. Aceasta a reprezentat, mai intii, Biblia evreilor din diaspora, iar mai tirziu a devenit versiunea greaca a Vechiului Testament al Bisericii. Prima traducere a Septuagintei in limba romana s-a facut la 1688 („Biblia de la Bucuresti”). Traducerea de fata – care va insuma sase volume – urmeaza cu strictete editia critica stabilita de A. Rahlfs si este insotita de trei tipuri de note: lingvistice, patristice si comparative cu textul ebraic al Bibliei. Introducerile si o parte din note sint preluate din editia franceza a Septuagintei („La Bible d’Alexandrie”, Les Editions du Cerf, 1986 sq). „Fiecare epoca isi are pina la urma Biblia ei. Septuaginta a mai fost tradusa pe la 1600 si ceva (Biblia de la Bucuresti), dar e normal ca in fiecare generatie sa se retraduca, pornind de la original. Pe urma, din punct de vedere stiintific, e normal sa avem si o traducere a textului ebraic, dar si o traducere a Septuagintei – asa cum este, cu toate aporiile pe care le are ea uneori. Contactul cu Biblia reiese, pina la urma, din reflectarea celor doua versiuni, din jocul de oglinzi al acestora.” (Francesca Baltaceanu)

Septuaginta 3 (1-2 Paralipomene • 1-2 Ezdra • Ester • Iudit • Tobit • 1-4 Macabei) – Coordonatorii traducerii: Cristian Badilita, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu, in colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu. Traduceri de Francisca Baltaceanu, Gheorghe Ceausescu, Vichi Dumitriu, Stefania Ferchedau, Theodor Georgescu, Octavian Gordon, Stefan Colceriu, Lia Lupas. Proiectul traducerii in romaneste a Septuagintei, realizat sub patronajul Colegiului Noua Europa, s-a bucurat de o primire entuziasta atit din partea publicului larg, cit si din partea specialistilor in domeniu. Primul volum, aparut in 2004, a primit premiul Asociatiei Editorilor Romani pentru cea mai buna editare in limba romana a unei carti straine, precum si premiul „Cartea anului” acordat de revista „Romania literara”. Cu volumul al treilea al Septuagintei se incheie sectiunea cartilor istorice din canonul Bibliei grecesti. Urmatoarele patru volume vor fi consacrate cartilor poetice si profetice. Fata de cartile cuprinse in canonul ebraic, cititorul va intilni in acest volum scrieri precum Cartea lui Tobit sau cartile Macabeilor, care s-au pastrat sau au fost redactate doar in versiune greceasca. Ca si in volumele anterioare, traducerea de fata urmeaza cu strictete editia stabilita de A. Rahlfs si este insotita de un abundent aparat critic alcatuit din introduceri la fiecare carte, note filologice, exegetice si comparative cu textul masoretic, indici de nume si de termeni.

Septuaginta 4/ Tomul I (Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul, Cintarea Cintarilor) – Volum coordonat de: Cristian Badilita, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu in colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu. Traduceri de: Cristian Badilita, Francisca Baltaceanu, Florica Bechet, Monica Brosteanu, Ioana Costa, Marius David Cruceru, Cristian Gaspar, Eugen Munteanu, Ion Patrulescu. Proiect realizat in colaborare cu Colegiul Noua Europa, sub patronajul lui Andrei Plesu. Sub numele de Septuaginta este cunoscuta traducerea in limba greaca a Bibliei ebraice, efectuata la Alexandria, cu aproximativ trei secole inainte de Hristos. Aceasta a reprezentat, mai intii, Biblia evreilor din diaspora, iar mai tirziu a devenit versiunea greaca a Vechiului Testament al Bisericii. Acest volum, structurat in doua tomuri, deschide ciclul de scrieri poetice si sapientiale, introducindu-l pe cititor in universul liricii si al intelepciunii biblice. Tomul 1, care contine cartile poetice Psalmii, Odele lui Solomon, Cintarea Cintarilor, imbina arta poetica si rigorile revelatiei, si doua carti sapientiale (Proverbele lui Solomon, Ecleziastul), care abordeaza teme legate de conditia umana si de raportul omului cu divinitatea. De o importanta speciala este cartea Odele lui Solomon, scriere absenta din canonul ebraic al Bibliei.

Septuaginta 4/ Tomul II (Iov • Intelepciunea lui Solomon • Intelepciunea lui Iisus Sirah • Psalmii lui Solomon) – Volum coordonat de: Cristian Badilita, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu, in colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu. Traduceri de: Smaranda Badilita, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu, Iulia Cojocariu, Stefan Colceriu, Eugen Munteanu. Proiect realizat in colaborare cu Colegiul Noua Europa, sub patronajul lui Andrei Plesu, cu sprijinul Fundatiei Anonimul. Volumul IV al Septuagintei cuprinde cartile poetice si sapientiale. Dimensiunile volumului de fata au impus publicarea lui in doua tomuri (primul tom – Psalmii, Odele, Proverbele, Ecleziastul si Cintarea Cintarilor). Cu exceptia cartii lui Iov, cartile din acest tom nu au fost retinute in canonul biblic ebraic, chiar daca au cunoscut o larga difuzare in antichitatea tirzie iudaica. In schimb, ele au fost retinute in canonul biblic crestin, ca scrieri „folositoare/bune de citit”, fiind adesea citate si comentate de Parintii Bisericii. Intre cartile Vechiului Testament, cele poetice si sapientiale apartin in cel mai inalt grad literaturii universale. Ele isi gasesc corespondenti atit in literatura anterioara a Orientului (Egipt sau Mesopotamia), cit si in cea contemporana lor, elenistica. Spre deosebire de majoritatea cartilor biblice, in care temele principale graviteaza in jurul istoriei poporului ales, in scrieri ca Iov sau Ecleziastul, inteleptii Israelului se apleaca, precum confratii lor orientali, asupra soartei indivizilor. Teologia pe care o descoperim aici se imbina cu o anumita „filosofie a cotidianului”, izvorita dintr-o experienta indelungata, decantata in poeme si sentinte. Totusi, nu avem de-a face cu un simplu umanism sapiential, ci cu un umanism devotional, ale carui valori decurg din raportarea nestramutata a credinciosului la poruncile universale ale lui Dumnezeu.

Septuaginta 5 (Osea. Amos.  Michea. Ioel. Abdias. Iona. Naum. Avacum. Sophonia. Aggeu. Zaharia.  Malachia) – Volum coordonat de Cristian Badilita, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu si ingrijit de Smaranda Badilita Traduceri de Cristian Gaspar
Proiect realizat in colaborare cu Colegiul Noua Europa, sub patronajul lui Andrei Plesu, cu sprijinul Fundatiei Anonimul
.
Sub numele de Septuaginta este cunoscuta traducerea in limba greaca a Bibliei ebraice, efectuata la Alexandria, cu aproximativ trei secole inainte de Hristos. Aceasta a reprezentat, mai intii, Biblia evreilor din diaspora, iar mai tirziu a devenit versiunea greaca a Vechiului Testament al Bisericii. Prima traducere a Septuagintei in limba romana s-a facut la 1688 (Biblia de la Bucuresti). Ca si in volumele anterioare, traducerea de fata urmeaza cu strictete editia stabilita de A. Rahlfs si este insotita de un abundent aparat critic alcatuit din introduceri la fiecare carte, note filologice, exegetice si comparative cu textul masoretic, indici de nume si de termeni. Proiectul traducerii in romaneste a Septuagintei, realizat sub patronajul Colegiului Noua Europa, s-a bucurat de o primire entuziasta atit din partea publicului larg, cit si din partea specialistilor in domeniu. Primul volum, aparut in 2004, a primit premiul Asociatiei Editorilor Romani pentru cea mai buna editare in limba romana a unei carti straine, precum si premiul „Cartea anului” acordat de revista Romania literara.
Volumul al cincilea cuprinde cartile profetice ale Celor Doisprezece, grupul „profetilor mici”, supranumiti astfel din cauza continutului redus al profetiilor lor, ei nefiind totusi, din acest motiv, mai putin insemnati. Este vorba de Osea, Amos, Michea, Ioel, Abdias, Iona, Naum, Avacum, Sophonia, Aggeu, Zaharia, Malachia.

Septuaginta 6/I (Isaia – Ieremia – Baruh – Plingeri – Epistola lui Ieremia) –

Volum coordonat de Cristian Badilita, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu in colaborare cu Ioan‑Florin Florescu
Traduceri de Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu, Ioan Patrulescu
Proiect realizat in colaborare cu Colegiul Noua Europa, sub patronajul lui Andrei Plesu, cu sprijinul Fundatiei Anonimul
 

Sub numele Septuaginta este cunoscuta traducerea in limba greaca a Bibliei ebraice, efectuata la Alexandria, cu aproximativ trei secole inainte de Hristos. Aceasta a reprezentat mai intii Biblia evreilor din diaspora, iar mai tirziu a devenit versiunea greaca a Vechiului Testament al Bisericii. Volumul al saselea, care incheie sectiunea cartilor profetice, este structurat in doua tomuri. Asemenea tomului II, deja aparut, ce include cartile lui Iezechiel si Daniel, alaturi de Suzana si Bel si balaurul, tomul I, cel de fata, cuprinde cartile celorlalti doi „profeti mari”, Isaia si Ieremia, carora li se adauga Cartea lui Baruh, Plingerile si Epistola lui Ieremia. Traducerea urmeaza editia stabilita de A. Rahlfs si e insotita de un abundent aparat critic alcatuit din introduceri la fiecare carte, note filologice, exegetice si comparative cu textul masoretic, indici de nume si de termeni. Realizat sub patronajul Colegiului Noua Europa, proiectul traducerii in romaneste a Septuagintei, ce se incheie prin publicarea primului tom al celui de-al saselea volum, s-a bucurat de o primire entuziasta atit din partea publicului larg, cit si din partea specialistilor in domeniu. Primul volum, aparut in 2004, a primit premiul Asociatiei Editorilor Romani pentru cea mai buna editare in limba romana a unei carti straine si premiul „Cartea anului” acordat de Romania literara.

Septuaginta 6/II (Iezechiel. Suzana. Daniel. Bel si balaurul) –

Volum coordonat de Cristian Badilita, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu in colaborare cu Ioan-Florin Florescu Traduceri si note de Florica Bechet si Ioana Costa    

Ca si in volumele anterioare, traducerea de fata urmeaza cu strictete editia stabilita de A. Rahlfs si este insotita de un abundent aparat critic alcatuit din introduceri la fiecare carte, note filologice, exegetice si comparative cu textul masoretic, indici de nume.

Proiectul traducerii in romaneste a Septuagintei, realizat sub patronajul Colegiului Noua Europa, s-a bucurat de o primire entuziasta atit din partea publicului larg, cit si din partea specialistilor in domeniu. Aparut in 2004, primul volum a primit Premiul Asociatiei Editorilor Romani pentru cea mai buna editare in limba romana a unei carti straine, iar al doilea volum a fost distins, tot in 2004, cu Premiul „Cartea anului” acordat de revista Romania literara.

Volumul al saselea, care incheie sectiunea cartilor profetice, este structurat in doua tomuri. Al doilea, cel de fata, cuprinde, pe linga „profetii mari” Iezechiel si Daniel, cele doua „anexe” la Cartea lui Daniel, redactate direct in greaca, Suzana, precum si Bel si balaurul. Tomul intii contine cartile: Isaia, Ieremia, Baruch, Plingerile lui Ieremia, Scrisoarea lui Ieremia si va aparea ulterior, fiind precedat de volumul 5, in care sint inclusi cei doisprezece „profeti mici”.

 

Etichete: ,

Istoria bisericească universală – Mircea Păcurariu


Istorie bisericeasca universalaAutor: Ioan Rămureanu

Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR

An: 2004

Preț: 50 RON

Manualul de Istorie bisericeasca universala, intocmit de Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu si publicat in 1992, la aproape patru ani de la moartea autorului, s-a dovedit a fi foarte util atat pentru elevii seminaristi de pe cuprinsul Patriarhiei Romane, cat si pentru studentii teologi si chiar pentru cercuri largi de doritori sa cunoasca istoria Bisericii crestine de la inceput. Calitatile atribuite acestui manual in prefata noastra la editia intai, pentru „stilul sau curgator, unitar, clar si bine ingrijit”, s-au confirmat pe deplin prin vasta sa utilizare. (Pr. Prof. Dr. Viorel Ionita)

 

Frică și cutremur – Søren Kierkegaard


Carte_Frica-si-cutremur_1129cTitlu original: Frygt og Bæven

Autor: Søren Kierkegaard

Traducere: Leo Stan

Editură: Humanitas

An: 2005

Preț: 19 RON

Publicata in 1843 sub pseudonimul Johannes de Silentio, Frica si cutremur este expresia patetica a unui dialectician al credintei crestine. Dar dialectica lui Kierkegaard, spre deosebire de cea a lui Hegel, nu descrie mersul Spiritului absolut in istorie, ci infatiseaza devenirea complexa si paradoxala a individului uman, o devenire supusa timpului, schimbarilor bruste, indoielilor si angoaselor, disperarilor si pasiunilor, pacatului, caderilor si inaltarilor – pe scurt, misterului baroc al existentei umane. O carte despre care insusi autorul marturisea ca, dupa moarte, „singura Frica si cutremur imi va asigura nemurirea. Va fi atunci citita, si mai apoi tradusa in limbi straine. Oamenii se vor cutremura, aproape, de infricosatorul patos al cartii“.

Jen, într-o recenzie publicată pe bookblog.ro:

In Frica si cutremur, Kierkegaard ne vorbeste despre „resemnare infinita” si „credinta”, avand in centrul dialecticii sale pe parintele credintei, Avraam. Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in
conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia). De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers. Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant” (Deuteronom 5:6-8). Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un „curaj paradoxal”, intrucat credinta nu se lasa gandita.

 

Filosofia bizantină – Basile Tatakis


Filosofia bizantinaTitlul original: La philosophie byzantine

Autor: Basile Tatakis

Traducere: Eduard Florin Tudor

Editură: Nemira

Colecție: Byzantium

An: 2010

Deci nu există doar o filosofie occidentală, care vine în continuarea celei antice, ci există și filosofie bizantină?

Basile Tatakis, în Filosofia bizantină, tratează tema în ansamblul ei, de la naşterea sa autonomă în relaţie cu dogma creştină la preluarea elementelor din păgânism, subliniind mereu prin exemple multiple capacitatea scriitorilor-filosofi bizantini de a sublima rolul raţiunii în raporturile sale multiple cu creştinismul oficial, fondat pe credinţă.

În creuzetul imperial bizantin, aşa cum susţine autorul, se exprimă atât specificitatea elementelor orientale, cât şi esenţializarea elementelor de gândire greacă, dar şi creştină, fără ca un anumit echilibru să fie perturbat în civilizaţia bizantină, cu toată impresia de eterogenitate existentă. Raţionalitatea se dezvoltă aici prin diverse contacte, fără a afecta excelenţa unei spiritualităţi monahale ai cărei reprezentanţi prestigioşi, printre care Ioan Scărarul şi Simeon Noul Teolog, rezistă prin profunzimea trăirii şi a redării acesteia în registru filosofic trecerii timpului. Astfel, Dionisie Pseudo-Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul îşi vor lăsa amprenta gândirii, fondate pe trăirea spirituală a relaţiei cu Dumnezeu.Emulaţia gândirii bizantine a continuat până la căderea Imperiului, ştafeta fiind prelată de popoarele ortodoxe din Răsăritul creştin.
„Ceea ce Roma a fost în Evul Mediu pentru lumea apuseană şi germanică, Bizanţul a fost pentru lumea greacă, slavă şi orientală. El a fost marele educator, marele iniţiator, care le-a adus tuturor religia şi mai multor popoare chiar şi civilizaţia. Spiritul pe care li l-a transmis, i-a infuzat profund, le-a cuprins puternic sufletul şi îi conduce şi azi, în acelaşi sens şi în aceeaşi măsură în care Roma papilor guvernează lumea catolică. Chiar mai mult poate, căci Bizanţul nu reprezintă pentru ei doar tradiţia religioasă.” (Basile Tatakis)

 

Norul necunoașterii


norul_necunoasteriiTitlul original: The Cloud of Unknowing

Autor: necunoscut

Traducere: Gheorghe Fedorovici

Editură: Herald

An: 2004

Preț: 10 RON

Din nefericire, mai exista inca in lumea teologiei academice  acest gand reflex, de a aprecia in mod automat ca „neoplatonica” cea mai mare  parte a teologiei patristice, si in special corpusul areopagitic. Indiferent  daca aceasta pozitie este determinata de elanul de a intari prestigiul teologiei  patristice sau dimpotriva, si mult mai probabil, de a o respinge in bloc, in mod  inevitabil aceasta „umbra” neoplatonica va insoti indirect si pe toti cei care  si-au reclamat o filiatie areopagitica. Intrucat in aceasta situatie se afla si  autorul Norului,  consider ca este utila prezentarea unor scurte precizari.

Potrivit lui A. Louth, „ruptura totala cu traditia platonica”   care apare in teologia crestina, se produce odata cu Sinodul ecumenic de la  Niceea din 325, si mai precis, prin teologia Sf. Atanasie cel Mare, care nu mai  explica raportul dintre Dumnezeu si om prin binomul spiritual/material  caracteristic gandirii pre-niceene, ci prin perechea necreat/creat, care va  deveni de-acum distinctia capitala si normativa pentru teologia crestina.   Aceasta distinctie va fi regasita in Norul sub forma perechii „nought”/ „ought”  („nimic” respectiv „ceva” in cap. LXVII si LXVIII), care defineste statutul  ontologic al fapturii. Asadar, teologia care apare incepand cu momentul Niceea  inceteaza sa mai fie (neo)platonica; ea devine mai ales, prin principiile ei de  baza, in mod evident anti-platonica: „sufletul nu este conatural cu divinitatea,  si, prin urmare, contemplatia nu este acea activitate prin care el devine divin.  Indumnezeirea este un rezultat al Intruparii: e un act al harului, in sensul cel  mai deplin al cuvantului.”  Aceasta perspectiva cu adevarat revolutionara ce  caracterizeaza gandirea Sf. Atanasie si, pe urmele sale, intreaga gandire  patristica, si care este intalnita in mod explicit si in cazul autorului nostru  (cf. cap. LVII), reprezinta criteriul decisiv prin care orice influente sau  imprumuturi (neo)platonice pot fi evaluate.

Daca in perioada aparitiei Norului, teologia Sf. Dionisie mai  era inca o pilda de ortodoxie, in schimb, de la Renastere incoace nu a mai  incetat sa fie privita cu rezerve (atunci cand nu a fost respinsa de-a dreptul),  datorita pretinsului neoplatonism care ar fi inspirat-o.  Pentru a evita  asemenea apropiere, si lasand la o parte aprecierile nastrusnice ale unora care  l-ar vedea pe autorul Norului foarte bine drept un budist,  editori precum J.  Walsh s-au aratat extrem de grijulii in a-l intarcui pe autorul Norului in  compania, foarte onorabila de altfel, a marilor teologi medievali occidentali:  Toma d`Aquino, Hugh de Balma, Thomas Gallus si Richard de Saint Victor.  Or  chiar daca la prima vedere o astfel de plasare este justificata, avand in vedere  ca acestia au fost intr-adevar, pe langa Sf. Dionisie, sursele sale principale,  ramane dificil de explicat motivul pentru care clasificarile si constructiile  tipic scolastice, atat de frecvente in cazul celorlalti autori, sunt, in cazul  lui, cvasi absente.  In plus, arata P. J. Gallagher, accentul pus de autorul  Norului asupra experientei directe si asupra rolului hotarator al inimii, il  distinge in mod vadit de tipul de abordare prezent in sursele sale imediate  si,  as adauga eu, il plaseaza intr-o familie spirituala care, desi departata  cronologic, din perspectiva „duhovniceasca” ii este foarte aproape si apropiata.  Lasand de-o parte corpusul areopagitic ca fiind de la sine inteles, am in vedere  tipul de teologie mistica dezvoltat de traditia rasariteana cu precadere in  lucrari precum Viata lui Moise si Comentariile la Cantarea Cantarilor ale Sf.  Grigorie de Nyssa, sau in tratatele despre vederea duhovniceasca (contemplatie)  ale Sf. Grigorie Palama. Acesta este motivul principal pentru care am considerat  potrivit ca trimiterile si observatiile de subsol sa-l angajeze in mod explicit  pe acest personaj intr-un dialog cu traditia patristica rasariteana, oricat de  scandalos ar parea din punct de vedere stiintific si oricat de mult s-ar neglija  faptul ca in afara de Dionisie, singurii autori citati in cuprinsul Norului sunt  Augustin si Grigorie cel Mare. In studiul critic care va insoti restul celor  sase lucrari ale acestui autor, pe care speram ca le vom oferi in curand  publicului romanesc, voi arata ca aceasta contextualizare nu este deloc atat de  nepotrivita cum ar putea parea la prima vedere. Si ca, de pilda, autorul Norului  si Sf. Grigorie Palama ar putea avea mai multe in comun decat faptul ca au fost  contemporani.

 

Idiotul – F.M. Dostoievski


IdiotulTitlu original: Идио́т

Autor: F.M. Dostoievski

Traducere: Emil Iordache

Editură: Polirom

Colecție: Polirom TOP 10+

An: 2011

Preț: 23 RON

Prințul Mîșkin e, probabil, unul dintre cele mai cristice personaje moderne. Dar romanul poate fi citit din multe unghiuri, nu doar prin prisma apropierii personajului de modelul lui Cristos. În orice caz, Idiotul nu poate lipsi din biblioteca creștină de referință.

Editia a IV‑a
Roman in patru parti
Intors la Sankt Petersburg dupa un lung tratament la un sanatoriu din Elvetia, printul Lev Nikolaevici Miskin este luat in ris de inalta societatea a orasului, care il socoteste sarac cu duhul. Miskin se poarta mereu cu o sinceritate stingace, luata de majoritatea oamenilor drept prostie sau perfidie. In puritatea lui, Miskin se simte atras, din motive diferite, de doua femei de situatii opuse: Aglaia Ivanovna, femeia „cinstita”, de familie buna, de care e indragostit, si Nastasia Filippovna, femeia „compromisa”, de care printul se simte legat poate chiar mai profund, prin compasiunea pe care i-o inspira.

Idiotul este romanul unei perpetue surprize, al nehotaririi si al reactiei convulsive a umanului fata de faptele unei societati violente care, in lipsa ratiunii, se conduce dupa instinct si patimi.

Silviu Man (recenzie pe bookblog.ro):

S-a semnalat, pe buna dreptate, o inrudire a lui Mîşkin cu Don Quijote. Intr-adevar, nimic mai donquijotesc decat o replica precum aceasta adresata lui Rogojin, dupa ce acesta incercase sa il ucida : „Iti zic ca nu-mi amintesc decat de un singur Rogojin, cu care in ziua aceea m-am infratind facand schimb de cruci.” Sau : „Scuzati-ma, dar trebuie sa ne pricepem sa presimtim! „. Ba chiar printul este mai critic decat cavalerul lui Cervantes, care nu pare a se orienta inspre profetizare cu atata pregnanta ca „omologul sau rus” :

Vorbesc ca sa va salvez pe toti, ca nu cumva casta noastra sa dispara pe degeaba, in intuneric, fara sa-si dea seama de nimic, ocărând pentru toate si pierzand totul. ” (Oare doar la „casta” aristocratica sa faca referire Dostoievski?). In schimb, inrudirea cu Don Quijote este aproape deplina in privinta identificarii binelui si frumosului ca singure cai de salvare : „Priviti un copil, priviti aurora dumnezeiasca, priviti cum creste iarba, priviti ochii care va cerceteaza si va iubesc” E cert ca pe Mîşkin si pe Don Quijote i-a durut la fel de mult lumea.

Apropo de „lume”, de remarcat repetitivitatea reactiilor colective in cele doua romane. Insa, daca Don Quijote este iubit si respectat de un Sancho prietenos, in ciuda faptului ca pare a nu-i putea intelege pe deplin nebunia, Mîşkin nu e iubit de nimeni, iar de respectat, este respectat doar de cei de-un abis cu el : Aglaia si Rogojin (in mai mica masura) si mai cu seama Nastasia : „pentru mine, primul om din viata mea pe care l-am simtit ca mi-e sincer devotat.” Iata cum extremele se ating si capata acel gen de atractie dostoievskiana – mereu de neacceptat si de neinteles pentru rigorile logicii formale – una din pietrele de temelie ale operei sale. De cealalta parte ramane gloata, cei de la mijloc, oameni opaci la miracol, cu simturi incomplete, o galerie vasta de potăi submorale si moraliste. Ei gandesc si simt, precum homo sovieticus-ul lui Aleksandr Zinoviev, in bloc: Mîşkin e ori „simpatic, dar prea simplut”, ori „un pic ridicol”, ori pur si simplu „idiot”, „democrat” sau „sla-vo-fil”. Oameni incapabili de nuante si revelatii, care discuta relaxat despre josnicia lor, capturati intr-un impostor mecanism de perceptie, care ii face sa vada in sinceritatea lui Mîşkin sau prostie crasa, sau perfidie diabolica. Inradacinati intr-o paradigma a profitului „cu orice pret”, nu pot intelege nimic din Nastasia, din Mîşkin, sau la un nivel inferior, din Aglaia Ivanovna sau Rogojin. Simbolistica portretului Nastasiei le este indiferenta, nu pot pricepe cum se cunostea cu printul inainte de a-l fi vazut, califica orice act care iese din logica lor cimentoasa drept un scandal. In privinta aceasta, intuitia lui Dostoievski este din nou imperiala : ce poate fi mai strigator la cer decat o societate alcatuita din oameni care nu pot vedea adevarul desfasurat in fata lor? Pedeapsa lor nu poate fi decat indiferenta si uitarea. Iata ce epitaf, epilog si necrolog le compune autorul : „Lebedev, Keller, Ganea, Ptiţîn si multe alte personaje ale povestirii noastre traiesc ca mai inainte, s-au schimbat putin si aproape ca nu avem ce relata despre ele.

Opozitia radicala a unor personaje ca Mîşkin, Nastasia Filippovna, sau mai departe in literatura lumii, Don Quijote, Hamlet, Berenger, Margareta si Maestrul ei, sau chiar un Oblomov sau Ostap Bender, nu are ca semnificatie decat necesitatea ca omul viu sa refuze, sub orice epoca, lumea si determinismele ei, de a-si cauta libertatea personala. Aici ajungem intr-un mare punct nevralgic al artei contemporane : refuzul îndârjit al Eroului. Prezentand fara pasiune povestile cu „oameni simpli, ca si noi”, nerecunoscand si dispretuind in acest sens o ierarhie axiologica (sau, pe alta cale, fetisizand – mai cu seama in cinematografie – conceptul de erou), arta nu face decat sa consfinteasca o satisfactie maligna a mediocritatii (inteleasa aici ca un simplu apetit trecator pentru senzatii mici, iar nu pentru traire). Probabil ca este pentru prima oara cand in istoria artei cand superioritatea jigneste in mod sistematic. Eroii (sau Antieroii) veritabili inhiba, regii deranjeaza, sfintii insulta”

Chiar aici, inca ar fi foarte multe „idei principale” de spus pe (ne)marginea Idiotului, despre raportul intre ateism, habotnicie, batjocura si credinta in perimetru ideatic deschis de povestirea lui Mîşkin, despre cele trei tipuri de iubire mentionate de Dostoievski in notele sale : pasionala (Rogojin), vanitoasa (Ganea), crestineasca (Printul), insa dimensiunile standard ale unui text de recomandare nu imi permit. Totusi, nu voi incheia fara a sublinia un ultim aspect, deloc marginal, privind „umilinta” lui Mîşkin si aparenta lui pasivitate.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 11, 2013 în 2011, Polirom, Prozatori

 

Vârstele vieții spirituale – Paul Evdokimov


Varstele vietii spiritualeTitlu original: Les Ages de la vie spirituelle

Autor: Paul Evdokimov

Traducere: Ion Buga

Editură: Humanitas

Colecție: Înțelepciune și credință

An: 2006

Cartea a cunoscut cel puțin încă două ediții în limba română, dar își merită popularitatea.

Intelepciunea e savoare: ea inseamna a gusta din cunoasterea Celui cu totul altul. Credinta inseamna certitudinea ca aceasta cunoastere e nesfarsita, ca savoarea ei e inepuizabila. Textele acestei colectii se refera la o asemenea cunoastere, la stradania de a o atinge, de a-i simti gustul veritabil. Ele vorbesc, cel mai adesea, in numele unei experiente personale si au, de aceea, simplitatea, precizia si prospetimea unei cunoasteri vii.

„Lucrarea de fata constituie unul dintre roadele cele mai bune pe care le-a dat pana acum gandirea teologica ortodoxa in stradania ei de a crea ceea ce s-ar putea numi «sinteza neopatristica», sinteza ce a inceput sa se contureze in urma intalnirii marilor ganditori si teologi rusi din exil (Berdiaev, Bulgakov, Lossky, Afanasiev, Florovski etc.) cu duhul occidental, cu realitatea civilizatiei apusene, in spatiul Apusului. Confruntarea i-a determinat pe ortodocsi sa caute, sa redescopere, sa constientizeze si sa revalorifice cuvantul pe care Rasaritul ortodox il are de spus, iar aceasta într-un limbaj contemporan.

Cartea e un itinerariu ametitor, construind cu o uimitoare usurinta punti spirituale intre cele mai variate conceptii, vremuri, nume, spatii: de la Sfantul Irineu la Freud, de la Kierkegaard la Sfantul Nicodim Aghioritul, de la Sfantul Varsanufie la Sartre. […] Este un mesaj care inaugureaza dialogul unor oameni liberi si maturi, ortodocsi si neortodocsi, credinciosi sau necredinciosi, dar sinceri si sensibili la cele mai adanci probleme ale existentei.” (Pr. Prof. Ion Buga)

 

Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării dogmei – Jaroslav Pelikan


Traditia crestinaTitlu original: The Christian Tradition. A History of the Development of Doctrine

Autor: Jaroslav Pelikan

Traducere: Silvia Palade (I, III, IV), Nicolae Buga (II), Mihai-Silviu Chirilă (IV, V)

Editură: Polirom

An: 2004-2008

Prezentarea volumelor:

I – Volumul este prima traducere facuta in limba romana a unei carti despre istoria dogmelor, iar autorul, unul dintre cei mai mari istorici-teologi din lume. O lucrare in cinci volume – Nasterea traditiei universale (100-600), Spiritul crestinismului rasaritean (600-1700), Evolutia teologiei medievale (600-1300), Reforma Bisericii si a dogmei (1300-1700), Doctrina crestina si cultura moderna (de la 1700) – care surprinde intr-o viziune unitara fundamentele doctrinare ale traditiei crestine, prezentind o paralela intre cele doua Biserici, rasariteana si apuseana. In acelasi timp, fiecare dintre cele cinci volume este conceput ca o unitate de sine statatoare. Daca, de pilda, cineva interesat de arta medievala sau de politica din perioada Reformei doreste sa cerceteze fundamentele doctrinare in domeniul respectiv, va putea folosi volumul potrivit din aceasta serie ca pe o lucrare de sine statatoare. Acest prim volum prezinta istoria unei perioade framintate din viata Bisericii, la sfirsitul careia s-a realizat „consensul ortodox”, ce a stat la baza formularilor doctrinare crestine. Jaroslav Pelikan insista asupra relatiei subtile dintre ceea ce crestinismul a crezut, ceea ce invatatorii au propovaduit si ceea ce Biserica insasi a marturisit ca dogma pe parcursul primelor sase secole ale istoriei sale.

Cuprins: Preparatio evanghelica • In afara curentului principal • Credinta Bisericii universale • Taina Treimii • Persoana Dumnezeu-Omului • Natura si har • Consensul ortodox

II – Ex Oriente lux! Lumina cunoasterii vine din Orient – obisnuiau sa spuna cei din vechime. Spatiul crestinatatii orientale a fost pina de curind putin cunoscut istoriografiei bisericesti occidentale, desi aici s-au desfasurat marile controverse teologice care au avut ca rezultat precizarea doctrinei crestine. In ciuda acestui fapt sau poate tocmai de aceea, Jaroslav Pelikan exploreaza un mileniu de istorie crestina in Rasarit, prezentind, din perspectiva istorica, principalele probleme teologice aparute incepind din secolul al VII-lea (disputa despre vointele lui Hristos, disputa legata de icoane), chestiunile de ordin teologic si administrativ care au condus la ruptura de Biserica Apusului, pozitia Rasaritului fata de Islam si ultima perioada de inflorire a spiritualitatii rasaritene care a durat pina in secolul al XVIII-lea.

Cuprins: Ex Oriente lux • Autoritatea Parintilor • Unire si impartire in Hristos • Dualitatea ipostasurilor • O fire intrupata a lui Dumnezeu-Logosul • Lucrari si vointe la unison • Hristos – omul universal • Imaginile Invizibilului • Chipuri – cioplite sau nu • Imaginile ca idoli • Imaginile ca icoane • Originile teologice ale Schismei • Filioque • Apararea monoteismului trinitar • Treime si unicitate • Unul Dumnezeu – si Profetul Sau • Ultima inflorire a Ortodoxiei bizantine • Ruptura definitiva cu doctrina apuseana

III – Perioada cuprinsa intre anii 600 si 1300 reprezinta pentru gindirea crestina a Apusului o epoca de reevaluari si precizari ale unor doctrine ramase neclarificate in epocile anterioare si de raspunsuri doctrinare la probleme noi. Teme fundamentale ale crestinismului – raportul dintre natura si har, dintre har si liberul arbitru, paradoxul dreptatii si milei lui Dumnezeu, prezenta reala a lui Hristos in Euharistie, cinstirea Fecioarei Maria – revin in actualitate, fiind analizate atit pe baza revelatiei biblice si a tezaurului patristic, cit si beneficiind de dezvoltarea gindirii filosofice. Ca si in prezentarea crestinismului rasaritean, un loc aparte in acest volum il are raportul dintre crestinismul occidental si celelalte religii monoteiste cu care acesta a intrat in contact. Urmind acelasi principiu cronologic al evolutiei doctrinei, Jaroslav Pelikan surprinde modul in care opera lui Augustin a influentat Occidentul crestin timp de un mileniu, dar si afirmarea unor teologi a caror doctrina va deveni referentiala pentru Biserica din Apus. Cu acest volum, autorul incheie prezentarea evolutiei doctrinei crestine din Antichitatea si Evul Mediu crestine, ultimele doua volume dedicindu-le Reformei si raportului dintre religie si cultura moderna.

Cuprins: Evul Mediu ca „ev al credintei” • Integritatea traditiei catolice • Dincolo de sinteza augustiniana • Planul mintuirii • Comunicarea harului • Summa Theologica

IV – Reformarea Bisericii apusene s-a desfasurat pe durata mai multor secole, intre anii 1300 si 1700. Teologia lui Martin Luther a fost doar punctul culminant al unui proces inceput anterior prin Hus si Wycliffe, care au expus opinii diferite de invatatura oficiala a Bisericii. Reforma a pus in discutie insesi fundamentele Bisericii crestine: unitatea, sfintenia si apostolicitatea Bisericii, raportul dintre autoritatea bisericeasca si centralitatea Scripturii, cel dintre preotia universala si cea sacramentala, realitatea prezentei in Euharistie. Acestea sint si principalele teme tratate de volumul al patrulea al Traditiei crestine, in care Jaroslav Pelikan prezinta cauzele si, mai ales, efectele Reformei. Consecvent principiului abordarii cronologice a dezvoltarii doctrinei, autorul urmareste evolutia teologiei apusene de la un consens patristic fundamentat pe doctrina lui Augustin la o diversitate care se revendica in multe dintre aspectele sale, in mod ironic, tot de la gindirea augustiniana, avind in centru ideea ca Scriptura e singura sursa a revelatiei si ca ea ii vorbeste nemijlocit fiecarui credincios in parte.

V –

Volumul care incheie monumentalul proiect Traditia crestina, opera a unuia dintre cei mai mari teologi ai secolului XX.

Rationalism, agnosticism si incredere nemasurata in capacitatea stiintei de a raspunde la orice intrebare, pe de o parte; pietism, misticism ce imbraca adesea forme excesive si o viziune apocaliptica, pe de alta parte – astfel ar putea fi descrise raporturile dintre cultura moderna si teologia crestina dupa 1700. Al cincilea volum din monumentala lucrare Traditia crestina a lui Jaroslav Pelikan prezinta evolutia gindirii crestine in perioada care a urmat Reformei si adaptarea mesajului evanghelic la o cultura secularizata, in care acesta trebuie sa se confrunte cu indiferentismul si cu o veritabila „piata” a ideilor religioase. Dovedind obiectivitate in tratarea cauzelor care au dus la criza spirituala a lumii moderne, lucrarea se constituie intr-un posibil punct de pornire pentru reconcilierea dintre cultura si teologie, in asa fel incit Hristos sa intre din nou in cetate, iar lumea sa-si reia calatoria catre Dumnezeu.

„Asemenea seriei pe care o incheie in mod stralucit, acest volum poate fi recomandat fara rezerve drept cea mai buna si mai ampla introducere in subiect disponibila in prezent.” (Alister E. McGrath, Times Higher Education Supplement)

 
 
%d blogeri au apreciat: