RSS

Arhive zilnice: februarie 11, 2013

Norul necunoașterii


norul_necunoasteriiTitlul original: The Cloud of Unknowing

Autor: necunoscut

Traducere: Gheorghe Fedorovici

Editură: Herald

An: 2004

Preț: 10 RON

Din nefericire, mai exista inca in lumea teologiei academice  acest gand reflex, de a aprecia in mod automat ca „neoplatonica” cea mai mare  parte a teologiei patristice, si in special corpusul areopagitic. Indiferent  daca aceasta pozitie este determinata de elanul de a intari prestigiul teologiei  patristice sau dimpotriva, si mult mai probabil, de a o respinge in bloc, in mod  inevitabil aceasta „umbra” neoplatonica va insoti indirect si pe toti cei care  si-au reclamat o filiatie areopagitica. Intrucat in aceasta situatie se afla si  autorul Norului,  consider ca este utila prezentarea unor scurte precizari.

Potrivit lui A. Louth, „ruptura totala cu traditia platonica”   care apare in teologia crestina, se produce odata cu Sinodul ecumenic de la  Niceea din 325, si mai precis, prin teologia Sf. Atanasie cel Mare, care nu mai  explica raportul dintre Dumnezeu si om prin binomul spiritual/material  caracteristic gandirii pre-niceene, ci prin perechea necreat/creat, care va  deveni de-acum distinctia capitala si normativa pentru teologia crestina.   Aceasta distinctie va fi regasita in Norul sub forma perechii „nought”/ „ought”  („nimic” respectiv „ceva” in cap. LXVII si LXVIII), care defineste statutul  ontologic al fapturii. Asadar, teologia care apare incepand cu momentul Niceea  inceteaza sa mai fie (neo)platonica; ea devine mai ales, prin principiile ei de  baza, in mod evident anti-platonica: „sufletul nu este conatural cu divinitatea,  si, prin urmare, contemplatia nu este acea activitate prin care el devine divin.  Indumnezeirea este un rezultat al Intruparii: e un act al harului, in sensul cel  mai deplin al cuvantului.”  Aceasta perspectiva cu adevarat revolutionara ce  caracterizeaza gandirea Sf. Atanasie si, pe urmele sale, intreaga gandire  patristica, si care este intalnita in mod explicit si in cazul autorului nostru  (cf. cap. LVII), reprezinta criteriul decisiv prin care orice influente sau  imprumuturi (neo)platonice pot fi evaluate.

Daca in perioada aparitiei Norului, teologia Sf. Dionisie mai  era inca o pilda de ortodoxie, in schimb, de la Renastere incoace nu a mai  incetat sa fie privita cu rezerve (atunci cand nu a fost respinsa de-a dreptul),  datorita pretinsului neoplatonism care ar fi inspirat-o.  Pentru a evita  asemenea apropiere, si lasand la o parte aprecierile nastrusnice ale unora care  l-ar vedea pe autorul Norului foarte bine drept un budist,  editori precum J.  Walsh s-au aratat extrem de grijulii in a-l intarcui pe autorul Norului in  compania, foarte onorabila de altfel, a marilor teologi medievali occidentali:  Toma d`Aquino, Hugh de Balma, Thomas Gallus si Richard de Saint Victor.  Or  chiar daca la prima vedere o astfel de plasare este justificata, avand in vedere  ca acestia au fost intr-adevar, pe langa Sf. Dionisie, sursele sale principale,  ramane dificil de explicat motivul pentru care clasificarile si constructiile  tipic scolastice, atat de frecvente in cazul celorlalti autori, sunt, in cazul  lui, cvasi absente.  In plus, arata P. J. Gallagher, accentul pus de autorul  Norului asupra experientei directe si asupra rolului hotarator al inimii, il  distinge in mod vadit de tipul de abordare prezent in sursele sale imediate  si,  as adauga eu, il plaseaza intr-o familie spirituala care, desi departata  cronologic, din perspectiva „duhovniceasca” ii este foarte aproape si apropiata.  Lasand de-o parte corpusul areopagitic ca fiind de la sine inteles, am in vedere  tipul de teologie mistica dezvoltat de traditia rasariteana cu precadere in  lucrari precum Viata lui Moise si Comentariile la Cantarea Cantarilor ale Sf.  Grigorie de Nyssa, sau in tratatele despre vederea duhovniceasca (contemplatie)  ale Sf. Grigorie Palama. Acesta este motivul principal pentru care am considerat  potrivit ca trimiterile si observatiile de subsol sa-l angajeze in mod explicit  pe acest personaj intr-un dialog cu traditia patristica rasariteana, oricat de  scandalos ar parea din punct de vedere stiintific si oricat de mult s-ar neglija  faptul ca in afara de Dionisie, singurii autori citati in cuprinsul Norului sunt  Augustin si Grigorie cel Mare. In studiul critic care va insoti restul celor  sase lucrari ale acestui autor, pe care speram ca le vom oferi in curand  publicului romanesc, voi arata ca aceasta contextualizare nu este deloc atat de  nepotrivita cum ar putea parea la prima vedere. Si ca, de pilda, autorul Norului  si Sf. Grigorie Palama ar putea avea mai multe in comun decat faptul ca au fost  contemporani.

Reclame
 

Idiotul – F.M. Dostoievski


IdiotulTitlu original: Идио́т

Autor: F.M. Dostoievski

Traducere: Emil Iordache

Editură: Polirom

Colecție: Polirom TOP 10+

An: 2011

Preț: 23 RON

Prințul Mîșkin e, probabil, unul dintre cele mai cristice personaje moderne. Dar romanul poate fi citit din multe unghiuri, nu doar prin prisma apropierii personajului de modelul lui Cristos. În orice caz, Idiotul nu poate lipsi din biblioteca creștină de referință.

Editia a IV‑a
Roman in patru parti
Intors la Sankt Petersburg dupa un lung tratament la un sanatoriu din Elvetia, printul Lev Nikolaevici Miskin este luat in ris de inalta societatea a orasului, care il socoteste sarac cu duhul. Miskin se poarta mereu cu o sinceritate stingace, luata de majoritatea oamenilor drept prostie sau perfidie. In puritatea lui, Miskin se simte atras, din motive diferite, de doua femei de situatii opuse: Aglaia Ivanovna, femeia „cinstita”, de familie buna, de care e indragostit, si Nastasia Filippovna, femeia „compromisa”, de care printul se simte legat poate chiar mai profund, prin compasiunea pe care i-o inspira.

Idiotul este romanul unei perpetue surprize, al nehotaririi si al reactiei convulsive a umanului fata de faptele unei societati violente care, in lipsa ratiunii, se conduce dupa instinct si patimi.

Silviu Man (recenzie pe bookblog.ro):

S-a semnalat, pe buna dreptate, o inrudire a lui Mîşkin cu Don Quijote. Intr-adevar, nimic mai donquijotesc decat o replica precum aceasta adresata lui Rogojin, dupa ce acesta incercase sa il ucida : „Iti zic ca nu-mi amintesc decat de un singur Rogojin, cu care in ziua aceea m-am infratind facand schimb de cruci.” Sau : „Scuzati-ma, dar trebuie sa ne pricepem sa presimtim! „. Ba chiar printul este mai critic decat cavalerul lui Cervantes, care nu pare a se orienta inspre profetizare cu atata pregnanta ca „omologul sau rus” :

Vorbesc ca sa va salvez pe toti, ca nu cumva casta noastra sa dispara pe degeaba, in intuneric, fara sa-si dea seama de nimic, ocărând pentru toate si pierzand totul. ” (Oare doar la „casta” aristocratica sa faca referire Dostoievski?). In schimb, inrudirea cu Don Quijote este aproape deplina in privinta identificarii binelui si frumosului ca singure cai de salvare : „Priviti un copil, priviti aurora dumnezeiasca, priviti cum creste iarba, priviti ochii care va cerceteaza si va iubesc” E cert ca pe Mîşkin si pe Don Quijote i-a durut la fel de mult lumea.

Apropo de „lume”, de remarcat repetitivitatea reactiilor colective in cele doua romane. Insa, daca Don Quijote este iubit si respectat de un Sancho prietenos, in ciuda faptului ca pare a nu-i putea intelege pe deplin nebunia, Mîşkin nu e iubit de nimeni, iar de respectat, este respectat doar de cei de-un abis cu el : Aglaia si Rogojin (in mai mica masura) si mai cu seama Nastasia : „pentru mine, primul om din viata mea pe care l-am simtit ca mi-e sincer devotat.” Iata cum extremele se ating si capata acel gen de atractie dostoievskiana – mereu de neacceptat si de neinteles pentru rigorile logicii formale – una din pietrele de temelie ale operei sale. De cealalta parte ramane gloata, cei de la mijloc, oameni opaci la miracol, cu simturi incomplete, o galerie vasta de potăi submorale si moraliste. Ei gandesc si simt, precum homo sovieticus-ul lui Aleksandr Zinoviev, in bloc: Mîşkin e ori „simpatic, dar prea simplut”, ori „un pic ridicol”, ori pur si simplu „idiot”, „democrat” sau „sla-vo-fil”. Oameni incapabili de nuante si revelatii, care discuta relaxat despre josnicia lor, capturati intr-un impostor mecanism de perceptie, care ii face sa vada in sinceritatea lui Mîşkin sau prostie crasa, sau perfidie diabolica. Inradacinati intr-o paradigma a profitului „cu orice pret”, nu pot intelege nimic din Nastasia, din Mîşkin, sau la un nivel inferior, din Aglaia Ivanovna sau Rogojin. Simbolistica portretului Nastasiei le este indiferenta, nu pot pricepe cum se cunostea cu printul inainte de a-l fi vazut, califica orice act care iese din logica lor cimentoasa drept un scandal. In privinta aceasta, intuitia lui Dostoievski este din nou imperiala : ce poate fi mai strigator la cer decat o societate alcatuita din oameni care nu pot vedea adevarul desfasurat in fata lor? Pedeapsa lor nu poate fi decat indiferenta si uitarea. Iata ce epitaf, epilog si necrolog le compune autorul : „Lebedev, Keller, Ganea, Ptiţîn si multe alte personaje ale povestirii noastre traiesc ca mai inainte, s-au schimbat putin si aproape ca nu avem ce relata despre ele.

Opozitia radicala a unor personaje ca Mîşkin, Nastasia Filippovna, sau mai departe in literatura lumii, Don Quijote, Hamlet, Berenger, Margareta si Maestrul ei, sau chiar un Oblomov sau Ostap Bender, nu are ca semnificatie decat necesitatea ca omul viu sa refuze, sub orice epoca, lumea si determinismele ei, de a-si cauta libertatea personala. Aici ajungem intr-un mare punct nevralgic al artei contemporane : refuzul îndârjit al Eroului. Prezentand fara pasiune povestile cu „oameni simpli, ca si noi”, nerecunoscand si dispretuind in acest sens o ierarhie axiologica (sau, pe alta cale, fetisizand – mai cu seama in cinematografie – conceptul de erou), arta nu face decat sa consfinteasca o satisfactie maligna a mediocritatii (inteleasa aici ca un simplu apetit trecator pentru senzatii mici, iar nu pentru traire). Probabil ca este pentru prima oara cand in istoria artei cand superioritatea jigneste in mod sistematic. Eroii (sau Antieroii) veritabili inhiba, regii deranjeaza, sfintii insulta”

Chiar aici, inca ar fi foarte multe „idei principale” de spus pe (ne)marginea Idiotului, despre raportul intre ateism, habotnicie, batjocura si credinta in perimetru ideatic deschis de povestirea lui Mîşkin, despre cele trei tipuri de iubire mentionate de Dostoievski in notele sale : pasionala (Rogojin), vanitoasa (Ganea), crestineasca (Printul), insa dimensiunile standard ale unui text de recomandare nu imi permit. Totusi, nu voi incheia fara a sublinia un ultim aspect, deloc marginal, privind „umilinta” lui Mîşkin si aparenta lui pasivitate.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 11, 2013 în 2011, Polirom, Prozatori

 
 
%d blogeri au apreciat asta: