RSS

Arhive pe categorii: 2008

Știință dragoste credință – Cristian Bădiliță


Stiinta dragoste credintaTitlu complet: Știință dragoste credință. Convorbiri cu patrologi europeni

Autor: Cristian Bădiliță

Editură: Curtea Veche

An: 2008

Preț: 22 RON

Cartea Ştiinţă, dragoste, credinţă adună între copertele ei convorbiri cu patrologi europeni purtate în ultimii zece ani de Cristian Bădiliţă. Cei ce mărturisesc despre tradiţie, despre poveşti patristice, despre traducere şi comentarii asupra Septuagintei sunt:

Monique Alexandre

Marguerite Harl

Enrico Norelli

Juan José Ayan Calvo

Attila Jakab

Alain Le Boulluec

Giovanni Filoramo

Jean-Noël Guinot

Lucian Turcescu

Î.P.S. Nicolae Corneanu

Ysabel de Andia

Marie-Hélène Congourdeau

Marius Cruceru

Paul Géhin

Giulia Sfameni Gasparro

Lorenzo Perrone

Reclame
 

Cine suntem – Dan Puric


Cine suntemAutor: Dan Puric

Editură: Platytera

An: 2008

Preț: 20 RON (aici)

Fragment din prezentarea făcută de Horia Picu:

“Cine suntem” e o colecţie de interviuri şi de conferinţe în care autorul ne prezintă filozofia sa de viaţă. Dan Puric face totul ca să ne lămurească şi să ne liniştească. Da, viaţa are sens! Autorul  a devenit religios, profund religios în urma unei întâmplări care i-a marcat viaţa, într-un moment când doar divinitatea îl mai putea ajuta. Şi a primit ajutor…

 Din mozaicul de idei expuse in această carte de Dan Puric, am ales câteva. Cu siguranţă că altcineva în locul meu ar fi fost atras de alte fragmente sau de alte idei ale lui Puric.

“Trăirea credinţei mi-a schimbat felul de a privi viaţa. Parcă am intrat intr-o baie de lumină şi mi s-au limpezit lucrurile, m-am lămurit pentru totdeauna. […] Stiu că fără Dumnezeu nimic nu este posibil, Stiu că prin credinţă poţi muta munţii, nu mai am teamă de răul care mi s-ar putea intâmpla. Trăiesc cu nădejdea creştină că viaţa de aici nu este decât o pregustare pentru viaţa de dincolo.”

Unamuno spunea că “jindul nemuririi eului, iată ce-i creştinismul”. Aceeaşi idee şi la Puric şi la filozoful basc.

Toate apariţiile în public ale actorulului au menirea să ne arate calea şi să ne netezească poteca. Aşa cum spune, Dan Puric joacă rolul iepurelui:

“In basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, când eroul ajunge pe tărâmul de dincolo, i se spune să nu meargă niciodată pe o anumită câmpie.”

Ajunge acolo, fugind după un iepure.

“Si, dintr-o dată, începe să-şi aducă aminte cine este, care îi sunt părinţii…In relaţia mea cu publicul, eu sunt iepurele. Il dezvrăjesc, ii redau memoria, îi arăt de unde vine şi încotro se duce. Si succesul meu cred că înseamnă că publicul îşi redescoperă dragostea pentru Cel care ne-a zidit.”

Dan Puric, omul de teatru, simte că şi în acest domeniu are ceva de spus:

“Arta lipsită de Dumnezeu nu e artă – o putem numi divertisment, performanţă, dar nu artă. Arta este mărturisire . Eu mi-am înţeles menirea astfel: să mătur poteca spre Biserică. Incerc să-l sensibilizez pe omul modern, prin artă, faţă de cuvântul Mântuitorului.”

Si în arta teatrală ar mai fi câte ceva de îndreptat…

“…elevi de-ai mei, oameni pe care i-am învăţat, dar care n-au ştiut să asculte. Şi, în momentele de mare tristeţe pe care mi le-au cauzat, mă refugiam în sufletul marilor mei maeştri, care, la fel, erau trişti, pentru că după o viaţă de traume, spuneau: “Dane, câţi am crescut şi câţi au ieşit deformaţi””

Dan Puric nu este rupt de cele lumeşti, cu toată trăirea lui creştină. Ne îndeamnă să fim participanţi activi ai societăţii din care facem parte:

“Lenea sufletească şi de gândire ne paralizează, ne face iresponsabili. Nu avem voie să fim spectatori la ce ni se întâmplă. De ce nu avem o atitudine fermă şi exprimată rapid?” 

 
 

Tăcere – Shusaku Endo


TacereTitlu original:  沈黙 Chinmoku

Autor: Shusaku Endo

Traducere: Florentina Toma

Editură: Polirom

Preț: 10 RON

Shusaku Endo este autorul romanelor Samuraiul si Un idiot minunat, ambele traduse in colectia „Biblioteca Polirom”.

Considerat capodopera lui Endo, romanul Tacere (1966), pentru care i s‑a decernat Premiul Tanizaki si care va fi ecranizat in regia lui Martin Scorsese, s‑a bucurat de un succes rasunator si de aprecierile elo­gioase ale criticii.
O carte despre credinta si indoiala, Tacere descrie perse­cutiile la care erau supusi crestinii in Japonia secolului al XVII-lea, in timpul shogunatului Tokugawa. Trimis sa verifice zvonurile despre apostazia mentorului sau, Cristovao Ferreira, unul dintre cei mai de seama membri ai misiunii iezuite din Japonia, preotul Sebastiao Rodrigues desco­pera in aceasta tara mai multe comunitati clandestine de crestini. Asistind neputincios la martiriul acestora, Rodrigues isi vede propria credinta pusa la incercare si incepe sa se indoiasca de un Dumnezeu care raspunde la suferintele credinciosilor sai doar printr‑o tacere indi­ferenta. Vindut la rindul lui autoritatilor, supus la torturi cumplite si silit sa se dezica de credinta sa, Rodrigues are constiinta dureroasa a esecului, dar si revelatia faptului ca Dumnezeu este prezent intot­deauna, chiar si in tacere.

„O opera remarcabila: sumbra, delicata si uluitor de empatica.” (John Updike, in The New Yorker)

„Tacere este o capodopera, o drama lucida si eleganta.” (The New York Times Review of Books)

„Cel mai bun roman al lui Endo… O carte splendida si tulburatoare, care i-a adus un prestigios premiu literar in Japonia si a fost tradusa in numeroase limbi.” (Times Literary Supplement)

„Tacere este unul dintre cele mai frumoase romane istorice scrise vreodata… Pur si simplu fara cusur.” (Washington Post)

Teofil Stanciu într-o recenzie pe blogul Scriptorie:

Te lepezi de credință pentru ca să salvezi viețile unor confrați?

Sub această întrebare ar putea fi așezată, din punct de vedere religios, miza cărții lui Shusaku Endo. Personajul principal este preotul portughez Sebastião Rodriguez care pornește, împreună cu încă doi tovarăși, să descopere adevărul despre dascălul lor – teolog strălucit, om de mare credință și misionar în Japonia – Cristóvão Ferreira. Acest Ferreira a și existat în realitate, de altfel. Misionar iezuit din secolul XVII, a fost torturat de japonezi și s-a dezis de credința creștină, intrând într-o mănăstire budistă și luând un nume japonez. A fost cel mai cunoscut dintre preoții apostați din Japonia.

Dintre cei trei temerari, doar doi ajung cu mare dificultate, prin 1638, în arhipelagul nipon, acostând în apropierea orașului Nagasaki, unde își avea reședința unul dintre cei mai temuți persecutori ai creștinilor, guvernatorul Inoue.

Siliți de împrejurările potrivnice, Rodriguez și Galupe se despart, după ce petrec o bună perioadă de timp într-o colibă ascunsă în coasta muntelui, unde erau aprovizionați de țăranii creștini dintr-un sătuc, pe care-i spovedeau și cărora le predicau.

Acest roman seamănă bine ca atmosferă și ca fir epic cu Puterea și gloria al lui Graham Greene. Mai există un personaj Kichijirō, care aduce destul de mult cu Kilo Kilonides, din Quo vadis, însă mai laș și mai puțin abil. Așa că narațiunea mi-a dat pe alocuri impresia de déjà vu.

Recenzie de „scorillo” pe blogul Toate cele rele:

Tăcere mi-a lăsat o stare de spirit destul de negativă… nu imi dau seama cu adevărat dacă mi-a plăcut sau nu. Cred că din cauza faptului că sunt ateu aş putea spune mai degrabă că nu. Nu am putut intelege în totalitate motivaţia misionarilor si poate de aceea simt că nu am rezonat cu povestea. M-am regăsit oarecum în zbuciumul interior al părintelui Rodriguez în timp ce se simţea părăsit şi măcinat de întrebări fără răspuns. Totusi, zbuciumul lui Rodriguez nu e zbuciumul unui ateu ca mine, deci revin la ideea de inceput… nu cred că sunt eu potrivit să vorbesc despre romanul ăsta.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 2, 2013 în 2008, Polirom, Prozatori

 

Etichete: , , , , , ,

Omul recent – Horia-Roman Patapievici


Omul recentAutor: Horia-Roman Patapievici

Editură: Humanitas

An: 2001… 2008

Preț: 42 RON (aici)

O carte care a stârnit deosebit de multe reacții, unele foarte vehemente. Dar o carte inevitabilă pentru cine vrea să privească istoria ideilor și dintr-o perspectivă pro-creștină, să zicem.

Intotdeauna s-a spus despre ei ca sunt noi, ca sunt innoiti. Cantariti, sunt insa prea lejeri. Evaluati, sunt de tot greoi. Fragmentele pe care le-am cules in cartea de fata pleaca de la constatarea ca oamenii pe care ii produce intr-un ritm industrial modernitatea, care si-a iesit din propria ne-masura, nu sunt cu adevarat nici noi, nici innoiti: sunt, asemeni conservelor cu data de expirare pe eticheta, doar recenti… Omul recent este omul care, oricat timp ar trece peste el si oricata vreme l-ar slefui, tot rudimentar ramane. Pentru ca acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenta vreunui suflet, nici al lui si nici al lumii, el nu mai are resursele de a intemeia nici traditii si nici macar datini. (…) De ce? Pentru ca si-a pierdut prezenta. Omul recent este omul care, dorind sa se sature de toate fenomenele lumii (…) s-a trezit intr-o buna zi ca nu mai este decat un epifenomen al curgerii, scurgerii si prelingerii lor. Este momentul cand Gregor Samsa, dupa o noapte agitata de vise nelinistite, se trezeste dimineata metamorfozat intr-un urias gandac. Pe noi, oare, cum ne va gasi dimineata?””«Omul recent» este o meditatie despre lumea de azi a unui modern nesatisfacut de propria sa modernitate. Este o critica a modernitatii care nu se multumeste nici cu proclamatiile suficiente ale postmodernitatii, nici cu regretele traditionalismului – o interogatie asupra modernitatii suscitata de presimtirea dureroasa ca ori de cate ori ti se deschide in fata un drum, altele ti se inchid in spate ori in laterala. Cand ne inchinam bigot la minunile modernitatii, cum ne indeamna zelatorii modernitatii si delatorii traditiei, in sufletele noastre se tanguiesc toate bogatiile pe care le-am pierdut inlauntru atunci cand trupurile noastre au progresat afara. «Omul recent» incearca sa sugereze ca, prin ceea ce-i lipseste, modernitatea ofera ceea ce o poate inca salva. Cu o conditie insa: daca vom avea inteligenta sa putem regasi in neghiobia trufasa a timpului pe care il traim – intreg, viu, bun si frumos – crestinismul tuturor inceputurilor.Sa fim moderni: dar – «nihil sine Deo» !”Horia-Roman Patapievici

Adrian Miroiu într-un articol critic, în „Observator cultural”:

Citind Omul recent de H.-R. Patapievici, nu poti sa nu ai sentimente amestecate. Uneori intilnesti fraze remarcabile, intuitii spectaculoase ori asocieri uluitoare de idei sau de autori. Numai ca, totodata, am fost coplesit de uriasele confuzii conceptuale din carte, de pseudoargumentari, de o lipsa pentru mine inacceptabila de informare chiar elementara in domeniile asupra carora autorul reflecta. Mai este inca ceva: chiar daca reuseam sa trec peste aceste lucruri, incercind sa imi fac cit mai limpezi ideile pe care autorul a dorit sa le sustina, eram tot mai uimit – si, marturisesc, dezolat – de acestea. Nu incriminez; fiecare putem sustine punctele de vedere in care credem; dar nici nu pot sa nu fac explicite aceste dezacorduri, pentru ca cititorul sa inteleaga mai bine care este pozitia intelectuala pe care se asaza H.-R. Patapievici, precum si divergenta dintre aceasta si a mea.

Sint foarte putini filozofii de profesie care au scris despre H.-R. Patapievici. La rindul meu, am ezitat. Vedeam cum se extaziau critici literari, eseisti, artisti, chiar si unii filozofi, cunoscuti in rindul oamenilor de cultura, dar fara expertiza profesionala in problemele aflate in centrul de interes al acestei carti. Eu il apreciam pe eseistul H.-R. Patapievici pentru vioiciunea intelectuala care razbatea in multe din textele sale, chiar daca, repet, nu sint de acord cu ceea ce sustine el; dar toti acesti autori de care pomeneam il vedeau altfel pe H.-R. Patapievici – anume ca pe un teoretician de profunzime, ca pe un filozof. Fara sa vreau, mi-am amintit de o remarca lui Robespierre despre Condorcet: acesta, spunea el, era un mare matematician in ochii oamenilor de litere, dar un distins om de litere in ochii matematicienilor.

Stelian Gomboș, într-un articol pulbicat pe crestinortodox.ro:

Opera Omul recent este noncomformista si in acelasi timp plina de intrebari care abordeaza marile idolatrii ale timpului si lumii in care traim (idolatria postmodernismului, idolatria textului erudit si a „aparatului”, idolatria corectitudinii politice, idolatria democratiei devenita limbaj de lemn, idolatria majoritatii si a minoritatilor, idolatria clerului si institutiei bisericesti, idolatria dihotomiei stanga-dreapta etc.). Horia Roman Patapievici vorbeste de doua solutii in cartea sa: una este discernamantul (o tema care apare masiv in aceasta opera) si alta este referinta la Dumnezeu. Redusa la chintesenta ei, disputata carte a lui Horia Roman Patapievici este, in ultima instanta, o carte despre valori. Daca ne asumam acceptiile terminologice ale autorului Politicelor, atunci trebuie sa vedem in „omul recent” produsul ultim al post-industrializarii.

Dupa lunga bezna a ideologiilor totalitare, a evita capcanele modului absolutist de gandire, a accepta dreptul la existenta al unui unghi alternativ in examinarea unor directii de asemenea importanta devine o precautie pe cat de utila, pe atat de necesara. Este unul dintre meritele lui Horia Roman Patapievici de a fi facut acest lucru examinand prin prisma cauzala, in diversele sale retorte, conditia omului recent. Vazuta din perspectiva divizarilor actuale ale scenei americane ce marcheaza turnirul intre doua directii majore de mentalitate (reflectate pe plan politic in disputa dintre liberali si conservatori, dintre stanga si dreapta, dintre democrati si republicani), cartea romanului Horia Roman Patapievici capata astfel o relevanta surprinzator de incisiva, cu precadere prin raportare la acuzatiile de antioccidentalism si antiamericanism ce i s-au adus.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 25, 2013 în 2004, 2005, 2006, 2008, Filosofi, Humanitas

 

Surprins de bucurie – C.S. Lewis


surprins-de-bucurieTitlu original: Surprised by Joy

Traducere: Emanuel Conțac

Editură: Humanitas

An: 2008

Corneliu Simuț despre Surprins de bucurie (toată recenzia aici):

Revenind la Surprins de bucurie şi încercând să evit lucrurile repetate până la plictis despre conţinutul ei, cartea lui Lewis devine cu atât mai interesantă cu cât ne străduim să pătrundem dincolo de hotarul lucrurilor spuse pe paginile ei. Înainte însă de a face acest pas, se cuvine să vedem, pe scurt, ce anume ne spune Lewis. Cartea este, după însăşi mărturisirea autorului, „povestea convertirii“ sale — de aici şi subtitlul traducerii în limba română „Povestea unei convertiri“ preferat variantei originale „The Shape of My Early Life“ — de la ateism mai întâi la teism şi, în cele din urmă, la creştinism. Desfăşurarea povestirii se întemeiază, de la un capăt la celălalt, pe noţiunea de bucurie definită nu ca plăcere sau satisfacţie sufletească, ci mai degrabă ca „dorinţă neîmplinită“ care totuşi e mai de dorit decât orice altă împlinire. Bucuria lui Lewis e un fel de „dor“ ce se vrea ostoit, dar care — după cum citim pe mai bine de două sute de pagini — e mai uşor de recunoscut decât de potolit. Povestea lui Lewis este o prezentare fascinantă a tuturor încercărilor sale de a-şi împlini dorinţa de neîmplinit, pornind de la experienţele mai mult sau mai puţin religioase ale copilăriei (hotărâtoare în acest context fiind moartea timpurie a mamei sale) şi continuând cu anii şcolii, viaţa pe front şi, în cele din urmă, perioada oxoniană. După ani de reflecţie, Lewis îşi dă seama că bucuria pe care o căutase toată viaţa nu se leagă de căutarea Absolutului în variantă ateistă şi nici măcar de găsirea lui Dumnezeu în variantă teistă; bucuria—după cum avea să recunoască el însuşi la final — se leagă de Dumnezeu, pe care, nu cu puţină surprindere, Lewis ajunge să-l descopere ca persoană. Dorul de neostoit i se potoleşte abia când îşi dă seama că Dumnezeul personal pe care îl descoperise nu cu multă vreme în urmă capătă însemnătate deplină prin cunoaşterea lui Isus Cristos ca fiu al său. Aceasta însă e imposibilă — ne arată Lewis — fără credinţa într-o viaţă viitoare şi fără încercarea de a trăi în ascultare faţă de Dumnezeu. Lewis insistă asupra cunoaşterii lui Dumnezeu şi mai cu seamă a ascultării lui Dumnezeu pentru ceea ce este el în sine însuşi; nu există cunoaştere veritabilă despre Dumnezeu fără o ascultare faţă de el pe măsură. A spune că-l cunoşti pe Dumnezeu fără a-i da ascultarea cuvenită este un non-sens în contextul în care Dumnezeu este suveran în toate privinţele, iar tot ce există este rezultatul puterii sale dezvăluită de-a lungul şi de-a latul creaţiei.

Dintr-o recenzie de Alex Rădescu:

Surprins de bucurie este o autobiografie. Sau povestea unei convertiri. Lewis a publicat acest volum in 1955. La crestinism a revenit prin 1929.

Este o lucrare a unui intelectual (de formatie umanista), un om al bibliotecii, al mediului academic britanic. Asteptam altceva, ceva spectaculos si fantastic, nu as sti acum exact sa definesc, doar ca uneori m-am simtit dezamagit de paginile pe care le citeam. Ba mai si saream cand ma invingea plictiseala stilului, o lancezeala pe care nu o inghiteam.

M-a izbit totusi modul in care ieseau in relief marturisirile crestinului de mai tarziu (ca o pocainta), de parca ma aflam la Moscova si cate-o splendida biserica dreptmaritoare refacuta dupa 1990 rasarea prin diverse puncte urbaniste ale fostei capitale sovietice.

Totusi, in ultimele capitole autobiografia spirituala se precipita, de parca inima s-ar fi conectat la acel flux al ortodoxiei rasaritene.

Fragment dintr-o recenzie în două părți (aici găsiți prima parte), de Daniel Fărcaș:

O singură carte din opera lui C.S. Lewis îţi este suficientă ca să înţelegi că autorul le livrează cititorilor săi, prin vocaţie, surprize nenumărate. Orice lectură ulterioară din C.S. Lewis se face în orizontul aşteptării surprizelor de orice fel: stilistice, livreşti, ideatice, spirituale. Nu întîmplător, Surprins de Bucurie este, deloc surprinzător, o carte surprinzătoare: ea îţi livrează la tot pasul surprize pe care nu le întrevezi, deşi te aştepţi îndeobşte la surprize. Particularitatea volumului ţine însă de faptul că volumul se vrea o fenomenologie a Bucuriei, o analiză a unui fenomen în ultimă instanţă universal şi obiectiv(abil), dar urmînd firul unui periplu subiectiv.

Deşi este o autobiografie, nu firul narativ este esenţial; devenirea întru fiinţă a lui Lewis se judecă după logica unui periplu atemporal. Temele ne sînt aici mai utile decît timpii succesivi. Aşadar, imaginaţia (ca facultate care frizează mistica); bucuria; spaţialitatea – iată elementele fundamentale ale unei biografii spirituale.

Imaginaţia

Facultatea imaginaţiei ocupă un loc central în economia autobiografiei spirituale a lui Lewis. Pentru el, termenul nu desemnează plăsmuirea, nici reveria (ori fantezia), dar nu uită să îi recunoască celei dintîi însemnătatea („Plăsmuirea este esenţialmente diferită de reverie; dacă cineva nu reuşeşte să vadă diferenţa este pentru că nu le-a experimentat pe amîndouă”, p. 31). Plăsmuirea este imaginaţia ficţională, pe care copilul Clive Staples şi-o manifestă în ingenioasele scenarii despre Tărîmul-Animalelor, şi despre care mărturiseşte că l-a pregătit ca să devină romancier. În schimb, reveria nu este deloc productivă, pentru Lewis. Abia a treia accepţiune („cea mai înaltă”, p. 31) a imaginaţiei este esenţială pentru destinul spiritual al lui Lewis. Imaginaţia este facultatea care mediază (sau mijloceşte?) accesul la fenomene originare ori la esenţa lucrurilor; în acest fel, imaginaţia în sensul ei deplin se raportează la real, nu la ficţional. Exemplele lui Lewis sînt: „amintirea unei amintiri”, anume amintirea unei dimineţi din copilăria sa timpurie, petrecută în Casa Veche, atunci cînd fratele său aduce în cameră o grădină de jucărie – un fel de Eden la purtător; apoi, fascinaţia pe care o exercită asupra lui Ideea de Toamnă, sub imperiul lecturii povestirii Squirrel Nutkin, de Beatrix Potter; în al treilea rînd, e vorba de lectura poemului Saga regelui Olaf, de Longfellow (pp. 32-33). Pornind de la cele trei experienţe care relevă de imaginaţie, Lewis indică pentru prima dată că autobiografia sa se încheagă în jurul Bucuriei, care trebuie deosebită atît de Fericire, cît şi de Plăcere.

Privilegiul imaginarului ţine aşadar, pentru Lewis, de faptul că el îl conduce spre o realitate mai reală decît realitatea factică (aşadar, către imaginal, în termenii lui Henry Corbin). Pentru adolescentul ateu şi materialist, imaginarul şi ficţionalul constituie o alternativă preferabilă la real (pp. 187-188); imaginalul nu mai avea loc, pentru el.

Alexandra Gaujan pe bookblog.ro:

Dacă  ar fi să te iei după coperta a patra – sau după expansivitatea titlului -, Surprins de Bucurie este povestea convertirii la creştinism a lui C. S. Lewis; cu alte cuvinte, un volum de interes extrem de redus pentru cine nu se află în toiul propriilor căutări spirituale. Să nu te iei după coperta a patra. Pe lângă cele câteva date biografice, vei citi acolo despre „încărcătura emoţională” a convertirii scriitorului, care s-ar părea că reprezintă izvorul operelor sale. În primul rând, una dintre cele mai memorabile observaţii ale lui Lewis din volumul de faţă este aceea că momentele decisive ale convertirii i-au fost lipsite de orice emoţie perceptibilă, iar în al doilea rând, convertirea propriu-zisă nu ocupă mai mult de patru-cinci pagini, undeva spre finalul cărţii.

Lewis îşi aminteşte prea detaliat de propriile raţionamente din perioada atee, încât să atenteze la răbdarea cititorilor printr-o etalare a convingerilor religioase ulterioare. Discret, anunţă cartea drept o poveste despre anii primei tinereţi, de la formalităţile religiei impuse din exterior, prin rebeliunea firească şi dorinţa de a se şti liber de orice autoritate superioară conştiinţei sale, până spre sfârşitul celei de-a treia decade a vieţii lui, când sursa „Bucuriei” pe care a intuit-o de-a lungul copilăriei şi adolescenţei i se revelează într-un mod greu de anticipat.

 

Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării dogmei – Jaroslav Pelikan


Traditia crestinaTitlu original: The Christian Tradition. A History of the Development of Doctrine

Autor: Jaroslav Pelikan

Traducere: Silvia Palade (I, III, IV), Nicolae Buga (II), Mihai-Silviu Chirilă (IV, V)

Editură: Polirom

An: 2004-2008

Prezentarea volumelor:

I – Volumul este prima traducere facuta in limba romana a unei carti despre istoria dogmelor, iar autorul, unul dintre cei mai mari istorici-teologi din lume. O lucrare in cinci volume – Nasterea traditiei universale (100-600), Spiritul crestinismului rasaritean (600-1700), Evolutia teologiei medievale (600-1300), Reforma Bisericii si a dogmei (1300-1700), Doctrina crestina si cultura moderna (de la 1700) – care surprinde intr-o viziune unitara fundamentele doctrinare ale traditiei crestine, prezentind o paralela intre cele doua Biserici, rasariteana si apuseana. In acelasi timp, fiecare dintre cele cinci volume este conceput ca o unitate de sine statatoare. Daca, de pilda, cineva interesat de arta medievala sau de politica din perioada Reformei doreste sa cerceteze fundamentele doctrinare in domeniul respectiv, va putea folosi volumul potrivit din aceasta serie ca pe o lucrare de sine statatoare. Acest prim volum prezinta istoria unei perioade framintate din viata Bisericii, la sfirsitul careia s-a realizat „consensul ortodox”, ce a stat la baza formularilor doctrinare crestine. Jaroslav Pelikan insista asupra relatiei subtile dintre ceea ce crestinismul a crezut, ceea ce invatatorii au propovaduit si ceea ce Biserica insasi a marturisit ca dogma pe parcursul primelor sase secole ale istoriei sale.

Cuprins: Preparatio evanghelica • In afara curentului principal • Credinta Bisericii universale • Taina Treimii • Persoana Dumnezeu-Omului • Natura si har • Consensul ortodox

II – Ex Oriente lux! Lumina cunoasterii vine din Orient – obisnuiau sa spuna cei din vechime. Spatiul crestinatatii orientale a fost pina de curind putin cunoscut istoriografiei bisericesti occidentale, desi aici s-au desfasurat marile controverse teologice care au avut ca rezultat precizarea doctrinei crestine. In ciuda acestui fapt sau poate tocmai de aceea, Jaroslav Pelikan exploreaza un mileniu de istorie crestina in Rasarit, prezentind, din perspectiva istorica, principalele probleme teologice aparute incepind din secolul al VII-lea (disputa despre vointele lui Hristos, disputa legata de icoane), chestiunile de ordin teologic si administrativ care au condus la ruptura de Biserica Apusului, pozitia Rasaritului fata de Islam si ultima perioada de inflorire a spiritualitatii rasaritene care a durat pina in secolul al XVIII-lea.

Cuprins: Ex Oriente lux • Autoritatea Parintilor • Unire si impartire in Hristos • Dualitatea ipostasurilor • O fire intrupata a lui Dumnezeu-Logosul • Lucrari si vointe la unison • Hristos – omul universal • Imaginile Invizibilului • Chipuri – cioplite sau nu • Imaginile ca idoli • Imaginile ca icoane • Originile teologice ale Schismei • Filioque • Apararea monoteismului trinitar • Treime si unicitate • Unul Dumnezeu – si Profetul Sau • Ultima inflorire a Ortodoxiei bizantine • Ruptura definitiva cu doctrina apuseana

III – Perioada cuprinsa intre anii 600 si 1300 reprezinta pentru gindirea crestina a Apusului o epoca de reevaluari si precizari ale unor doctrine ramase neclarificate in epocile anterioare si de raspunsuri doctrinare la probleme noi. Teme fundamentale ale crestinismului – raportul dintre natura si har, dintre har si liberul arbitru, paradoxul dreptatii si milei lui Dumnezeu, prezenta reala a lui Hristos in Euharistie, cinstirea Fecioarei Maria – revin in actualitate, fiind analizate atit pe baza revelatiei biblice si a tezaurului patristic, cit si beneficiind de dezvoltarea gindirii filosofice. Ca si in prezentarea crestinismului rasaritean, un loc aparte in acest volum il are raportul dintre crestinismul occidental si celelalte religii monoteiste cu care acesta a intrat in contact. Urmind acelasi principiu cronologic al evolutiei doctrinei, Jaroslav Pelikan surprinde modul in care opera lui Augustin a influentat Occidentul crestin timp de un mileniu, dar si afirmarea unor teologi a caror doctrina va deveni referentiala pentru Biserica din Apus. Cu acest volum, autorul incheie prezentarea evolutiei doctrinei crestine din Antichitatea si Evul Mediu crestine, ultimele doua volume dedicindu-le Reformei si raportului dintre religie si cultura moderna.

Cuprins: Evul Mediu ca „ev al credintei” • Integritatea traditiei catolice • Dincolo de sinteza augustiniana • Planul mintuirii • Comunicarea harului • Summa Theologica

IV – Reformarea Bisericii apusene s-a desfasurat pe durata mai multor secole, intre anii 1300 si 1700. Teologia lui Martin Luther a fost doar punctul culminant al unui proces inceput anterior prin Hus si Wycliffe, care au expus opinii diferite de invatatura oficiala a Bisericii. Reforma a pus in discutie insesi fundamentele Bisericii crestine: unitatea, sfintenia si apostolicitatea Bisericii, raportul dintre autoritatea bisericeasca si centralitatea Scripturii, cel dintre preotia universala si cea sacramentala, realitatea prezentei in Euharistie. Acestea sint si principalele teme tratate de volumul al patrulea al Traditiei crestine, in care Jaroslav Pelikan prezinta cauzele si, mai ales, efectele Reformei. Consecvent principiului abordarii cronologice a dezvoltarii doctrinei, autorul urmareste evolutia teologiei apusene de la un consens patristic fundamentat pe doctrina lui Augustin la o diversitate care se revendica in multe dintre aspectele sale, in mod ironic, tot de la gindirea augustiniana, avind in centru ideea ca Scriptura e singura sursa a revelatiei si ca ea ii vorbeste nemijlocit fiecarui credincios in parte.

V –

Volumul care incheie monumentalul proiect Traditia crestina, opera a unuia dintre cei mai mari teologi ai secolului XX.

Rationalism, agnosticism si incredere nemasurata in capacitatea stiintei de a raspunde la orice intrebare, pe de o parte; pietism, misticism ce imbraca adesea forme excesive si o viziune apocaliptica, pe de alta parte – astfel ar putea fi descrise raporturile dintre cultura moderna si teologia crestina dupa 1700. Al cincilea volum din monumentala lucrare Traditia crestina a lui Jaroslav Pelikan prezinta evolutia gindirii crestine in perioada care a urmat Reformei si adaptarea mesajului evanghelic la o cultura secularizata, in care acesta trebuie sa se confrunte cu indiferentismul si cu o veritabila „piata” a ideilor religioase. Dovedind obiectivitate in tratarea cauzelor care au dus la criza spirituala a lumii moderne, lucrarea se constituie intr-un posibil punct de pornire pentru reconcilierea dintre cultura si teologie, in asa fel incit Hristos sa intre din nou in cetate, iar lumea sa-si reia calatoria catre Dumnezeu.

„Asemenea seriei pe care o incheie in mod stralucit, acest volum poate fi recomandat fara rezerve drept cea mai buna si mai ampla introducere in subiect disponibila in prezent.” (Alister E. McGrath, Times Higher Education Supplement)

 

Canonul Ortodoxiei I – Ioan I. Ică jr.


Canonul OrtodoxieiAutor: Ioan I. Ică jr.

Editură: Deisis

An: 2008

Canonul Ortodoxiei este titlul generic al unei serii prevazute sa apara in cinci volume si care isi propune restituirea integrala a tuturor documentelor constitutive ale identitatii crestine ortodoxe. Lectura lor va oferi cititorului posibilitatea de a avea un raspuns avizat si riguros exact la intrebarea: ce sunt ortodoxia crestina si crestinismul ortodox in forma lor canonica? Volumul de fata, care inaugureaza aceasta serie, este dedicat Canonului apostolic al primelor secole si include un corpus de texte si documente scripturistice, martirice, liturgice si disciplinare care reveleaza existenta inainte de anul 325 a unui crestinism al originilor, integral, viu si riguros, care isi exprima rigoarea in termenii notiunii fundamentale de canon. Inainte de a promulga dogme, definitii sau tomosuri (cum se va face in epoca imperiala bizantina), Biserica apostolica a primelor secole si-a formulat normativul identitatii sale intr-o serie de canoane: canonul scripturistic, canonul adevarului credintei, canonul etic si disciplinar al vietii si mai ales canonul liturgic. Cititorul interesat are acces in acest volum la: — primele acte martirice si apologii crestine; — corespondenta discipolilor directi ai apostolilor: Clement Romanul si Ignatie Teoforul; — primele aparari ale Traditiei apostolice de catre Irineu al Lyonului si Tertulian; — documentele literaturii canonice apostolice in integralitatea lor: Didahia Apostolilor, Traditia Apostolica, Canoanele Bisericesti ale Apostolilor si Constitutiile Apostolilor; si — cele mai vechi colectii pastrate de rugaciuni ale Bisericii vechi: principalele anaforale euharistice, Euchologion-ul lui Serapion din Thmuis si mai ales cel mai vechi Euchologion bizantin pastrat in codicele Barberini graecus 336. Actualitatea si importanta permanenta a acestor documente fondatoare se dovedeste acuta in zilele noastre cand, pe fondul unei ingrijoratoare amnezii a esentelor, crestinismul apostolic e supus unor tot mai radicale si virulente atacuri mediatice si eforturi de deconstructie si subminare. Studiul introductiv, amplu si erudit, propune un exercitiu de memorie si reasimilare reflexiva a traditiei ortodoxe ca proces viu de realizare istorica si ecleziala a unei Forme canonice identificate cu misterul paradoxal si inepuizabil al Persoanei lui Iisus Hristos Cel rastignit si preaslavit, Fiul vesnic al Tatalui si Capul in Duhul Sfant al creatiei celei noi. Identificarea si realizarea acestui Canon, ireductibil la scheme osificate, e o invitatie la inteligenta, smerenie si discernamant personal.


Planul intregii serii a Canonului Ortodoxiei este urmatorul:

I. Canonul apostolic al primelor secole (volumul de fata)

II. Canonul dogmatic si disciplinar al Sinoadelor Ecumenice (325–843)

III. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii bizantine (843–1453)

IV. Canonul hagiografic (Sinaxarul) Bisericii bizantine

V. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii rasaritene postbizantine

 
 
%d blogeri au apreciat asta: