RSS

Arhive pe categorii: Herald

Norul necunoașterii


norul_necunoasteriiTitlul original: The Cloud of Unknowing

Autor: necunoscut

Traducere: Gheorghe Fedorovici

Editură: Herald

An: 2004

Preț: 10 RON

Din nefericire, mai exista inca in lumea teologiei academice  acest gand reflex, de a aprecia in mod automat ca „neoplatonica” cea mai mare  parte a teologiei patristice, si in special corpusul areopagitic. Indiferent  daca aceasta pozitie este determinata de elanul de a intari prestigiul teologiei  patristice sau dimpotriva, si mult mai probabil, de a o respinge in bloc, in mod  inevitabil aceasta „umbra” neoplatonica va insoti indirect si pe toti cei care  si-au reclamat o filiatie areopagitica. Intrucat in aceasta situatie se afla si  autorul Norului,  consider ca este utila prezentarea unor scurte precizari.

Potrivit lui A. Louth, „ruptura totala cu traditia platonica”   care apare in teologia crestina, se produce odata cu Sinodul ecumenic de la  Niceea din 325, si mai precis, prin teologia Sf. Atanasie cel Mare, care nu mai  explica raportul dintre Dumnezeu si om prin binomul spiritual/material  caracteristic gandirii pre-niceene, ci prin perechea necreat/creat, care va  deveni de-acum distinctia capitala si normativa pentru teologia crestina.   Aceasta distinctie va fi regasita in Norul sub forma perechii „nought”/ „ought”  („nimic” respectiv „ceva” in cap. LXVII si LXVIII), care defineste statutul  ontologic al fapturii. Asadar, teologia care apare incepand cu momentul Niceea  inceteaza sa mai fie (neo)platonica; ea devine mai ales, prin principiile ei de  baza, in mod evident anti-platonica: „sufletul nu este conatural cu divinitatea,  si, prin urmare, contemplatia nu este acea activitate prin care el devine divin.  Indumnezeirea este un rezultat al Intruparii: e un act al harului, in sensul cel  mai deplin al cuvantului.”  Aceasta perspectiva cu adevarat revolutionara ce  caracterizeaza gandirea Sf. Atanasie si, pe urmele sale, intreaga gandire  patristica, si care este intalnita in mod explicit si in cazul autorului nostru  (cf. cap. LVII), reprezinta criteriul decisiv prin care orice influente sau  imprumuturi (neo)platonice pot fi evaluate.

Daca in perioada aparitiei Norului, teologia Sf. Dionisie mai  era inca o pilda de ortodoxie, in schimb, de la Renastere incoace nu a mai  incetat sa fie privita cu rezerve (atunci cand nu a fost respinsa de-a dreptul),  datorita pretinsului neoplatonism care ar fi inspirat-o.  Pentru a evita  asemenea apropiere, si lasand la o parte aprecierile nastrusnice ale unora care  l-ar vedea pe autorul Norului foarte bine drept un budist,  editori precum J.  Walsh s-au aratat extrem de grijulii in a-l intarcui pe autorul Norului in  compania, foarte onorabila de altfel, a marilor teologi medievali occidentali:  Toma d`Aquino, Hugh de Balma, Thomas Gallus si Richard de Saint Victor.  Or  chiar daca la prima vedere o astfel de plasare este justificata, avand in vedere  ca acestia au fost intr-adevar, pe langa Sf. Dionisie, sursele sale principale,  ramane dificil de explicat motivul pentru care clasificarile si constructiile  tipic scolastice, atat de frecvente in cazul celorlalti autori, sunt, in cazul  lui, cvasi absente.  In plus, arata P. J. Gallagher, accentul pus de autorul  Norului asupra experientei directe si asupra rolului hotarator al inimii, il  distinge in mod vadit de tipul de abordare prezent in sursele sale imediate  si,  as adauga eu, il plaseaza intr-o familie spirituala care, desi departata  cronologic, din perspectiva „duhovniceasca” ii este foarte aproape si apropiata.  Lasand de-o parte corpusul areopagitic ca fiind de la sine inteles, am in vedere  tipul de teologie mistica dezvoltat de traditia rasariteana cu precadere in  lucrari precum Viata lui Moise si Comentariile la Cantarea Cantarilor ale Sf.  Grigorie de Nyssa, sau in tratatele despre vederea duhovniceasca (contemplatie)  ale Sf. Grigorie Palama. Acesta este motivul principal pentru care am considerat  potrivit ca trimiterile si observatiile de subsol sa-l angajeze in mod explicit  pe acest personaj intr-un dialog cu traditia patristica rasariteana, oricat de  scandalos ar parea din punct de vedere stiintific si oricat de mult s-ar neglija  faptul ca in afara de Dionisie, singurii autori citati in cuprinsul Norului sunt  Augustin si Grigorie cel Mare. In studiul critic care va insoti restul celor  sase lucrari ale acestui autor, pe care speram ca le vom oferi in curand  publicului romanesc, voi arata ca aceasta contextualizare nu este deloc atat de  nepotrivita cum ar putea parea la prima vedere. Si ca, de pilda, autorul Norului  si Sf. Grigorie Palama ar putea avea mai multe in comun decat faptul ca au fost  contemporani.

Reclame
 

Capete gnostice – Sf. Maxim Mărturisitorul


Capte gnosticeTitlu original: ???

Autor: Sf. Maxim Mărturisitorul

Traducere: Walther Alexander Prager

Editură: Herald

Colecție: Spiritualitate Creștină

An: 2008

Preț: 25 RON

Potrivit datelor disponibile la Biblioteca Națională, cartea este tradusă din greacă, spre deosebire de alte cărți de patristică traduse de unii din engleză sau franceză.

(Despre teologie si despre iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu)

Despre Maxim s-a spus ca ar fi „ultimul ganditor independent al Bisericii bizantine”, iar atentia pentru evenimentele exterioare este inlocuita la el de una pentru prefacerile interioare din viata ascetica. Cel din urma aspect este, de altfel, si una din cauzele ce confera conceptiei teologice a lui Maxim un loc singular in istoria patristicii rasaritene. Mai precis, Maxim reuseste sa realizeze o legatura directa intre spiritualitatea vietii crestine si speculatiile teologice propuse de scriitorii alexandrini si Pseudo‑Dionisie Areopagitul, construind o imagine unitara a iconomiei Logosului divin in lume si in om.

„Cele doua sute de capete gnostice”, scrise probabil catre 634, concentreaza viziunea teologico‑mistica a lui Maxim pe o lungime a scrierii de sapte ori mai mica decat Raspunsuri catre Thalasie. Scurtimea tratatului este cauzata de faptul ca, spre deosebire de scrierile anterioare, Maxim renunta la stilul didactic. Capetele nu au un destinatar, asa cum au lucrarile sale precedente. Forma scrierii sub forma capetelor nu era noua in literatura patristica, fiind exploatata de Evagrie Ponticul, dar si de multi alti scriitori din mediul ascetic.

Spre deosebire, totusi, de alte scrieri similare, Capetele gnostice ale lui Maxim dovedesc o puternica coerenta interna ascunsa sub aparenta fragmentaritatii gandurilor. Spre sfarsitul tratatului (la 2, 85), Maxim insusi ofera implicit dovada ca nici unul din capete nu este introdus intamplator. Despre maniera in care Maxim va fi intentionat sa‑i fie citite capetele, nu aflam din aceasta scriere, ci din prologul Capetelor despre dragoste. Maxim il previne pe destinatarul scrierii, Elpidie, asupra faptului ca trebuie sa ia aminte „cu straduinta la fiecare din capete”. Totodata, avertizeaza asupra caracterului ezoteric al capetelor – „multe din ele nu vor fi intelese de toti” – , motiv pentru care recomanda ca „multe din <capete> sa fie mult cercetate impreuna de catre multi”.

Aceasta pluralitate a cercetarii este opusa de Maxim simplitatii aparente a capetelor. Asadar, este nevoie ca lectura lor reiterativa sa treaca de primul strat al cuvintelor si sa caute sa patrunda dincolo de fragmen­taritatea capetelor (cerinta exprimata de expresia „sa fie cercetate impreuna”). Mai departe in acelasi prolog, Maxim tinde sa confere lecturii capetelor calitatea unui exercitiu spiritual, respingand ideea unei simple cercetari intelectuale. Este evident, ca aceleasi prevederi s‑ar aplica si lecturii Capetelor gnostice, motiv pentru care comentariile ample atasate traducerii tratatului isi gasesc in parte indreptatirea (prin atentia conferita fiecarui capat) si in parte limitarea (cel putin din cauza faptului ca nu vor putea suplini niciodata asumarea lor spirituala).

Contributia Sfantului Maxim la dezvoltarea teologiei crestine a fost atat de importanta incat Biserica l‑a numit „Marturisitorul” (latinizat „Confesorul”), iar, pentru viata lui intelectuala, „Teologul si Filozoful”.

 

Despre suflet și înviere – Sf. Grigore de Nyssa


Despre suflet si inviereAutor: Sf. Grigore de Nyssa

Traducere: Grigore Teodorescu

Editură: Herald

Colecție: Spiritualitate creștină

An: 2012

Preț: 19 RON

In legatura cu problema existentei sufletului, s-au conturat doua abordari filosofice: teoria dualismului, care sustine ca sufletul si corpul sunt de natura diferita, chiar eterogena; teoria monismului, care, confundand sufletul cu trupul, sustine fie ca sufletul e din trup – de unde materialismul – fie ca trupul e din suflet, – de unde spiritualismul. Rezultatul acestor teorii si al cercetarii fenomenelor psihice este urmatorul: sufletul e o substanta nemateriala si independenta de materia vazuta, intrucat actele sufletesti ale omului n-au nici un fel de asemanare cu proprietatile functiilor vitale ale corpurilor organice.

De observat ca filozofia reuseste sa spuna doar ca exista un suflet deosebit de materie; insa ce este sufletul in sine, sau care e originea si menirea lui, sau cum poate ajunge sufletul sa se cunoasca pe sine, sau ce se va alege de el dupa moarte – iata tot atatea probleme pe care filozofia si psihologia nu reusesc sa le solutioneze.

Dialogul despre suflet si inviere este menit sa ne descopere, pe de o parte, doctrina despre existenta sufletului conforma cu invatatura Sfintei Scripturi, iar pe de alta parte se constituie intr-o aparare a adevarurilor si traditiilor Bisericii cu privire la invierea trupurilor. Dialogul se poarta intre Sf. Grigore si Macrina, sora si invatatoarea sa. Inca din tinerete, Macrina a aratat un spirit inclinat spre filozofie si o viata cucernica. Inzestrata cu o frumusete aleasa, fusese fagaduita de sotie unui tanar, care insa moare inainte de a o lua in casatorie. Macrina se retrage de buna voie intr-o manastire, unde va trai pana la sfarsitul vietii.

DESPRE INVATATURA CRESTINA

Scrierea aceasta, prezenta si ea in volum, este socotita cea mai  insemnata a Sf. Grigore de Nyssa. Si aceasta nu doar pentru ca aici este infatisata metodic invatatura religioasa in aspectele ei principale, ci si pentru ca rezolva, prin puternicul ei caracter polemic, multe din obiectiunile ridicate de adversarii credintei crestine.

Valoarea tratatului sta in faptul ca a reusit sa sistematizeze multe din punctele doctrinei crestine folosindu-se de elemente teologice sau de argumente filozofice – aspecte ce evidentiaza de altfel cultura aleasa si cunostintele cuprinzatoare ale Sf. Grigore in multe domenii de studiu din epoca sa. El vorbeste despre Treime, despre creatia lumii, despre originea raului, despre cauza pacatului, despre scopul si motivul intruparii lui Dumnezeu, despre rascumparare, despre botez si euharistie si despre recompensa si pedeapsa.

Motivul care a ocazionat acest tratat este, dupa cum reiese din cele spuse chiar de autor, existenta numerosilor apologeti ai paganismului si iudaismului, precum si a diferitelor secte gnostice care polemizau cu dreapta invatatura. Scopul sau este, pe de o parte, apararea ortodoxiei de aceste atacuri, iar pe de alta parte, convertirea si instruirea necrestinilor cu privire la dogmele credintei.

*

„As fi voit ca fratele meu [Grigore] sa aiba o biserica pe masura insusirilor sale, adica toata biserica aflata sub soare. Dar fiindca lucrul acesta este cu neputinta, se cuvine ca el sa cinsteasca cetatea [Nyssei] unde va fi episcop, in loc ca el sa fie cinstit de catre ea. Caci om mare nu este doar acela care e in stare sa savarseasca lucruri mari, ci mai ales acela care stie sa faca sa arate mari lucrurile mici.”

Sf. Vasile cel Mare

*

„Sf. Grigore de Nyssa a fost teologul cel mai erudit al veacului sau; aceasta pentru ca, dintre marii scriitori crestini din secolul al IV lea, el a asimilat in cel mai inalt grad cultura profana a antichitatii, pe care a folosit o din plin la argumentarea si fundamentarea invataturii crestine.”

H. V. Campenhausen

Cuprins

Cuvant inainte 5

Despre  suflet si inviere  9

Despre invatatura  crestina         97

 

Etichete: , , , , , , , ,

Cunoașterea lui Dumnezeu – Karl Barth


Cunoasterea_lui_dumnezeu_heraldAutor: Karl Barth

Traducere: Laurențiu Kerstesz și Emanuel Fisteag

Editură: Herald

An: 2011

Preț: 22 RON

Cunoașterea lui Dumnezeu face pereche cu o altă carte a celebrului teolog protestant, publicată în urmă cu câțiva ani de aceeași editură: Dogmatica Bisericii.

Intr-o lume in continua schimbare, omul are nevoie de stabilitate si de cunoasterea adevaratului sens al existentei sale. Conditia de om presupune in mod firesc a trai ancorat in realitatea acestei lumi si, in mod tainic, in partasie cu realitatea divina.

Cunoasterea lui Dumnezeu si a naturii umane in relatie cu Dumnezeu poate fi stabilita numai prin revelatia lui Dumnezeu in Iisus Hristos. Sensul si valoarea adevarata a omului pot fi intelese numai in aceasta lumina, potrivit lui Barth. In cele 20 de prelegeri care formeaza continutul acestei lucrari, Barth vorbeste cu tarie despre cunoasterea unicului si singurului Dumnezeu si despre slujirea lui Dumnezeu de catre om, oferind raspunsuri la intrebarile esentiale ale crestinatatii.

Pentru teologul reformat, Dumnezeu poate fi slujit doar prin unica si adevarata Sa Biserica, care il are pe Iisus ca fondator si principal sustinator. Pentru ca Dumnezeu se reveleaza omului prin Iisus Hristos, omul este chemat sa fie recunoscator, adica sa recunoasca gloria lui Dumnezeu in existenta sa si sa o actualizeze prin rugaciune, facand in asa fel incat sa aiba credinta in Dumnezeul care este Creatorul si Domnul intregii lumi.

*

Ce am sti despre intuneric, despre soarta si profunzimile vietii umane fara lumina revelatiei care strapunge intunericul? Cum ar putea omul sa stie ca a pacatuit impotriva lui Dumnezeu si ca este impotriva lui Dumnezeu, daca nu stie ca Dumnezeu este pentru el? Cum ar putea omul sa stie ca el insusi poate fi indreptatit fara sa faca absolut nimic, daca nu stie ca Dumnezeu Insusi l-a indreptatit pentru raul pe care il face? Daca stim ca am pacatuit fara motiv impotriva gloriei lui Dumnezeu si ne-am pierdut propria glorie, atunci stim deja ca gloria lui Dumnezeu a devenit cu atat mai mare. Daca stim ca nu ne putem salva pe noi insine, stim deja ca suntem salvati de Dumnezeu.

Karl Barth

Cuprins

 Prefata

Confesiunea Scotiana de la 1560

I: „Teologia naturala” si invatatura reformata

II. Unicul Dumnezeu

III. Dumnezeul maiestuos si personal

IV. Gloria lui Dumnezeu si gloria omului

V. Calea omului

VI. Revelatia lui Dumnezeu in Isus Hristos

VII. Deciziile lui Dumnezeu si alegerea omului

VIII. Lucrarea lui Dumnezeu si salvarea omului

IX. Imparatia lui Dumnezeu in viata viitoare si prezenta a omului

X. Libertatea de a crede

XI. Adevarata viata crestina

XII. Porunca ce indruma viata crestina

XIII. Adevarata viata crestina

XIV. Taina Bisericii

XV. Organizarea Bisericii

XVI. Conducerea Bisericii

XVII. Slujirea Bisericii ca actiune divina

XVIII. Serviciul Bisericesc ca actiune umana

XIX. Slujirea lui Dumnezeu de catre stat

XX. Darul mangaierii si al sperantei

 

Etichete: ,

 
%d blogeri au apreciat asta: