RSS

Arhive pe categorii: Filosofie creștină

Certitudini negative – Jean-Luc Marion


Certitudini negative

Titlu original: Certitudes Négatives

Titlu complet: Certitudini negative

Autor: Jean Luc Marion

Traducere: Maria-Cornelia Ica jr

Editură: Deisis

An: 2013

Preț: 29 RON

Cartea de fata incheie desfasurarea posibilitatilor teoretice deschise in 1997 de Fiind dat. Incercare a unei fenomenologii a donatiei si degajate in 2001 de In plus. Studii asupra fenomenele saturate, iar in 2003 de Fenomenul erosului, precum si, intr-un alt sens, in 2008 de In loc de sine. Abordarea sfantului Augustin. In toate aceste cazuri nu e vorba decat de un travaliu in vederea unei largiri a teatrului fenomenalitatii: dupa donatie si saturatie incercam aici sa introducem in filozofie conceptul de certitudini negative. A cunoaste inseamna a cunoaste cu certitudine obiecte urmand stiintele lor si atunci n-ar exista certitudine decat afirmativa si stiintifica. Restul, ceea ce se spune altundeva, in filozofie sau literatura, n-ar aduce nici o certitudine. Iata ce toti socotim in mod spontan ca se intelege de la sine. Aceasta carte vrea sa puna sub semnul intrebarii acest lucru. Caci cu conditia sa aiba un sens o intrebare poate ajunge la o certitudine, daca vom intelege de ce si cum trebuie sa ramana fara raspuns. Intrebarile fara raspuns dau astfel certitudini, dar certitudini negative. Astfel nu trebuie sa existe raspuns la intrebarea despre definitia omului — caci definirea omului va sfarsi intotdeauna prin a sfarsi cu anumiti oameni.
Astfel intrebarea cu privire la Dumnezeu supravietuieste oricarui argument asupra imposibilitatii experientei lui Dumnezeu tocmai pentru ca prin ipoteza Dumnezeu priveste ceea ce ne ramane imposibil.
Astfel darul si ceea ce il confirma prin redundanta, si anume iertarea si sacrificiul, nu admite nici o conditie de posibilitate tocmai pentru ca transcende economia schimburilor.
Astfel evenimentul survine fara nici o previziune si contra oricarei asteptari pentru ca nu va putea deveni niciodata obiect al unei comprehensiuni exhaustive, ca un obiect sau un spectacol. S-ar putea ca certitudinile negative pe care nici o teorie sau experienta viitoare nu va veni sa le corecteze sau invalideze, sa ne ofere infinit mai multa certitudine decat orice afirmatie.
J-L.M.
Cuprins
Cuvant-inainte
§ 1. Incercare de a introduce in filozofie conceptul de certitudini negative
I. Nedefinibilul sau fata omului § 2. „Ce este omul?” / § 3. „Ipse mihi magna quaestio” / § 4. Ce costa sa [te] cunosti / § 5. Proscrierea / § 6. Fondul incomprehensibilitatii / § 7. Nedefinitul si instabilul
II. Imposibilul sau propriul lui Dumnezeu § 8. Fenomenul imposibil / § 9. Ireductibilul / § 10. Posibilitatea fara conditii / § 11. [Im]posibilul: de la contradictie la eveniment / § 12. [Im]posibilul care ma cunosc / § 13. [Im]posibilul care se recunoaste Dumnezeu
III. Neconditionatul sau forta darului § 14. Contradictiile darului / § 15. Termenii schimbului / § 16. Reducerea darului la donatie / § 17. Fara principiul identitatii / § 18. Fara principiul ratiunii suficiente
IV. Neconditionatul si variatiunile darului § 19. Sacrificiul in termenii schimbului / § 20. Redundanta plecand de la donatar / § 21. Confirmarea lui Avraam / § 22. Iertarea/par-donul in termenii schimbului / § 23. Redundanta plecand de la donator / § 24. Intoarcerea fiului ratacitor
V. Imprevizibilul sau evenimentul § 25. Ceea ce exclude obiectul / § 26. Conditia de obiect / § 27. Despre distinctia fenomenelor in obiecte si evenimente / § 28. Fara cauza / § 29. Necunoscutul originar / § 30. Dubla interpretare
Concluzie § 31. Elogiul paradoxului
Nota bibliografica
*
Jean-Luc Marion e autorul unei opere filozofice majore a timpului nostru, tradusa in numeroase tari. Fenomenolog, specialist in Descartes si istoria filozofiei moderne, preda la Paris-Sorbona (Paris IV) si Chicago. E laureat al Marelui Premiu pentru Filozofie al Academiei Franceze in 1992 si membru al acesteia din 2008.
Reclame
 

În ce cred cei care nu cred – Martini & Eco


in ce credTitlu original: In cosa crede chi non crede?

Autor(i): Carlo Maria Martini, Umberto Eco

Traducere: Dragos Zamosteanu

Editură: Polirom

An: 2011 (a doua ediție)

Preț: 17 RON

Cu participarea lui Emanuele Severino, Manlio Sgalambro, Eugenio Scalfari, Indro Montanelli, Vittorio Foa, Claudio Martelli
 
Un reprezentant de marca al culturii laice, Umberto Eco, si un reprezentant al Bisericii, cardinalul Carlo Maria Martini, isi sustin propriile puncte de vedere privind etica si problemele noului mileniu. Rezultatul este nu atit o confruntare, cit un dialog pe marginea valorilor pe care omul modern le pune in discutie: traditia teologica si provocarea tehnologica, limitele impuse femeilor de catre Biserica si semnificatia credintei atit pentru cei care cred, cit si pentru cei care nu cred (sau considera ca nu cred).
Din cuprins: Obsesia laica a noii apocalipse • Cind incepe viata umana? • Barbatii si femeile in viziunea Bisericii • Biserica nu implineşte asteptari, ea celebreaza mistere • Tehnica este declinul oricarei bune-credinte • Binele nu se poate intemeia pe un Dumnezeu criminal • Crezul laic al umanismului crestin • Etica are nevoie de adevar
 

Etichete: , , , , , , , ,

Surprins de bucurie – C.S. Lewis


surprins-de-bucurieTitlu original: Surprised by Joy

Traducere: Emanuel Conțac

Editură: Humanitas

An: 2008

Corneliu Simuț despre Surprins de bucurie (toată recenzia aici):

Revenind la Surprins de bucurie şi încercând să evit lucrurile repetate până la plictis despre conţinutul ei, cartea lui Lewis devine cu atât mai interesantă cu cât ne străduim să pătrundem dincolo de hotarul lucrurilor spuse pe paginile ei. Înainte însă de a face acest pas, se cuvine să vedem, pe scurt, ce anume ne spune Lewis. Cartea este, după însăşi mărturisirea autorului, „povestea convertirii“ sale — de aici şi subtitlul traducerii în limba română „Povestea unei convertiri“ preferat variantei originale „The Shape of My Early Life“ — de la ateism mai întâi la teism şi, în cele din urmă, la creştinism. Desfăşurarea povestirii se întemeiază, de la un capăt la celălalt, pe noţiunea de bucurie definită nu ca plăcere sau satisfacţie sufletească, ci mai degrabă ca „dorinţă neîmplinită“ care totuşi e mai de dorit decât orice altă împlinire. Bucuria lui Lewis e un fel de „dor“ ce se vrea ostoit, dar care — după cum citim pe mai bine de două sute de pagini — e mai uşor de recunoscut decât de potolit. Povestea lui Lewis este o prezentare fascinantă a tuturor încercărilor sale de a-şi împlini dorinţa de neîmplinit, pornind de la experienţele mai mult sau mai puţin religioase ale copilăriei (hotărâtoare în acest context fiind moartea timpurie a mamei sale) şi continuând cu anii şcolii, viaţa pe front şi, în cele din urmă, perioada oxoniană. După ani de reflecţie, Lewis îşi dă seama că bucuria pe care o căutase toată viaţa nu se leagă de căutarea Absolutului în variantă ateistă şi nici măcar de găsirea lui Dumnezeu în variantă teistă; bucuria—după cum avea să recunoască el însuşi la final — se leagă de Dumnezeu, pe care, nu cu puţină surprindere, Lewis ajunge să-l descopere ca persoană. Dorul de neostoit i se potoleşte abia când îşi dă seama că Dumnezeul personal pe care îl descoperise nu cu multă vreme în urmă capătă însemnătate deplină prin cunoaşterea lui Isus Cristos ca fiu al său. Aceasta însă e imposibilă — ne arată Lewis — fără credinţa într-o viaţă viitoare şi fără încercarea de a trăi în ascultare faţă de Dumnezeu. Lewis insistă asupra cunoaşterii lui Dumnezeu şi mai cu seamă a ascultării lui Dumnezeu pentru ceea ce este el în sine însuşi; nu există cunoaştere veritabilă despre Dumnezeu fără o ascultare faţă de el pe măsură. A spune că-l cunoşti pe Dumnezeu fără a-i da ascultarea cuvenită este un non-sens în contextul în care Dumnezeu este suveran în toate privinţele, iar tot ce există este rezultatul puterii sale dezvăluită de-a lungul şi de-a latul creaţiei.

Dintr-o recenzie de Alex Rădescu:

Surprins de bucurie este o autobiografie. Sau povestea unei convertiri. Lewis a publicat acest volum in 1955. La crestinism a revenit prin 1929.

Este o lucrare a unui intelectual (de formatie umanista), un om al bibliotecii, al mediului academic britanic. Asteptam altceva, ceva spectaculos si fantastic, nu as sti acum exact sa definesc, doar ca uneori m-am simtit dezamagit de paginile pe care le citeam. Ba mai si saream cand ma invingea plictiseala stilului, o lancezeala pe care nu o inghiteam.

M-a izbit totusi modul in care ieseau in relief marturisirile crestinului de mai tarziu (ca o pocainta), de parca ma aflam la Moscova si cate-o splendida biserica dreptmaritoare refacuta dupa 1990 rasarea prin diverse puncte urbaniste ale fostei capitale sovietice.

Totusi, in ultimele capitole autobiografia spirituala se precipita, de parca inima s-ar fi conectat la acel flux al ortodoxiei rasaritene.

Fragment dintr-o recenzie în două părți (aici găsiți prima parte), de Daniel Fărcaș:

O singură carte din opera lui C.S. Lewis îţi este suficientă ca să înţelegi că autorul le livrează cititorilor săi, prin vocaţie, surprize nenumărate. Orice lectură ulterioară din C.S. Lewis se face în orizontul aşteptării surprizelor de orice fel: stilistice, livreşti, ideatice, spirituale. Nu întîmplător, Surprins de Bucurie este, deloc surprinzător, o carte surprinzătoare: ea îţi livrează la tot pasul surprize pe care nu le întrevezi, deşi te aştepţi îndeobşte la surprize. Particularitatea volumului ţine însă de faptul că volumul se vrea o fenomenologie a Bucuriei, o analiză a unui fenomen în ultimă instanţă universal şi obiectiv(abil), dar urmînd firul unui periplu subiectiv.

Deşi este o autobiografie, nu firul narativ este esenţial; devenirea întru fiinţă a lui Lewis se judecă după logica unui periplu atemporal. Temele ne sînt aici mai utile decît timpii succesivi. Aşadar, imaginaţia (ca facultate care frizează mistica); bucuria; spaţialitatea – iată elementele fundamentale ale unei biografii spirituale.

Imaginaţia

Facultatea imaginaţiei ocupă un loc central în economia autobiografiei spirituale a lui Lewis. Pentru el, termenul nu desemnează plăsmuirea, nici reveria (ori fantezia), dar nu uită să îi recunoască celei dintîi însemnătatea („Plăsmuirea este esenţialmente diferită de reverie; dacă cineva nu reuşeşte să vadă diferenţa este pentru că nu le-a experimentat pe amîndouă”, p. 31). Plăsmuirea este imaginaţia ficţională, pe care copilul Clive Staples şi-o manifestă în ingenioasele scenarii despre Tărîmul-Animalelor, şi despre care mărturiseşte că l-a pregătit ca să devină romancier. În schimb, reveria nu este deloc productivă, pentru Lewis. Abia a treia accepţiune („cea mai înaltă”, p. 31) a imaginaţiei este esenţială pentru destinul spiritual al lui Lewis. Imaginaţia este facultatea care mediază (sau mijloceşte?) accesul la fenomene originare ori la esenţa lucrurilor; în acest fel, imaginaţia în sensul ei deplin se raportează la real, nu la ficţional. Exemplele lui Lewis sînt: „amintirea unei amintiri”, anume amintirea unei dimineţi din copilăria sa timpurie, petrecută în Casa Veche, atunci cînd fratele său aduce în cameră o grădină de jucărie – un fel de Eden la purtător; apoi, fascinaţia pe care o exercită asupra lui Ideea de Toamnă, sub imperiul lecturii povestirii Squirrel Nutkin, de Beatrix Potter; în al treilea rînd, e vorba de lectura poemului Saga regelui Olaf, de Longfellow (pp. 32-33). Pornind de la cele trei experienţe care relevă de imaginaţie, Lewis indică pentru prima dată că autobiografia sa se încheagă în jurul Bucuriei, care trebuie deosebită atît de Fericire, cît şi de Plăcere.

Privilegiul imaginarului ţine aşadar, pentru Lewis, de faptul că el îl conduce spre o realitate mai reală decît realitatea factică (aşadar, către imaginal, în termenii lui Henry Corbin). Pentru adolescentul ateu şi materialist, imaginarul şi ficţionalul constituie o alternativă preferabilă la real (pp. 187-188); imaginalul nu mai avea loc, pentru el.

Alexandra Gaujan pe bookblog.ro:

Dacă  ar fi să te iei după coperta a patra – sau după expansivitatea titlului -, Surprins de Bucurie este povestea convertirii la creştinism a lui C. S. Lewis; cu alte cuvinte, un volum de interes extrem de redus pentru cine nu se află în toiul propriilor căutări spirituale. Să nu te iei după coperta a patra. Pe lângă cele câteva date biografice, vei citi acolo despre „încărcătura emoţională” a convertirii scriitorului, care s-ar părea că reprezintă izvorul operelor sale. În primul rând, una dintre cele mai memorabile observaţii ale lui Lewis din volumul de faţă este aceea că momentele decisive ale convertirii i-au fost lipsite de orice emoţie perceptibilă, iar în al doilea rând, convertirea propriu-zisă nu ocupă mai mult de patru-cinci pagini, undeva spre finalul cărţii.

Lewis îşi aminteşte prea detaliat de propriile raţionamente din perioada atee, încât să atenteze la răbdarea cititorilor printr-o etalare a convingerilor religioase ulterioare. Discret, anunţă cartea drept o poveste despre anii primei tinereţi, de la formalităţile religiei impuse din exterior, prin rebeliunea firească şi dorinţa de a se şti liber de orice autoritate superioară conştiinţei sale, până spre sfârşitul celei de-a treia decade a vieţii lui, când sursa „Bucuriei” pe care a intuit-o de-a lungul copilăriei şi adolescenţei i se revelează într-un mod greu de anticipat.

 

Frică și cutremur – Søren Kierkegaard


Carte_Frica-si-cutremur_1129cTitlu original: Frygt og Bæven

Autor: Søren Kierkegaard

Traducere: Leo Stan

Editură: Humanitas

An: 2005

Preț: 19 RON

Publicata in 1843 sub pseudonimul Johannes de Silentio, Frica si cutremur este expresia patetica a unui dialectician al credintei crestine. Dar dialectica lui Kierkegaard, spre deosebire de cea a lui Hegel, nu descrie mersul Spiritului absolut in istorie, ci infatiseaza devenirea complexa si paradoxala a individului uman, o devenire supusa timpului, schimbarilor bruste, indoielilor si angoaselor, disperarilor si pasiunilor, pacatului, caderilor si inaltarilor – pe scurt, misterului baroc al existentei umane. O carte despre care insusi autorul marturisea ca, dupa moarte, „singura Frica si cutremur imi va asigura nemurirea. Va fi atunci citita, si mai apoi tradusa in limbi straine. Oamenii se vor cutremura, aproape, de infricosatorul patos al cartii“.

Jen, într-o recenzie publicată pe bookblog.ro:

In Frica si cutremur, Kierkegaard ne vorbeste despre „resemnare infinita” si „credinta”, avand in centrul dialecticii sale pe parintele credintei, Avraam. Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in
conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia). De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers. Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant” (Deuteronom 5:6-8). Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un „curaj paradoxal”, intrucat credinta nu se lasa gandita.

 

Filosofia bizantină – Basile Tatakis


Filosofia bizantinaTitlul original: La philosophie byzantine

Autor: Basile Tatakis

Traducere: Eduard Florin Tudor

Editură: Nemira

Colecție: Byzantium

An: 2010

Deci nu există doar o filosofie occidentală, care vine în continuarea celei antice, ci există și filosofie bizantină?

Basile Tatakis, în Filosofia bizantină, tratează tema în ansamblul ei, de la naşterea sa autonomă în relaţie cu dogma creştină la preluarea elementelor din păgânism, subliniind mereu prin exemple multiple capacitatea scriitorilor-filosofi bizantini de a sublima rolul raţiunii în raporturile sale multiple cu creştinismul oficial, fondat pe credinţă.

În creuzetul imperial bizantin, aşa cum susţine autorul, se exprimă atât specificitatea elementelor orientale, cât şi esenţializarea elementelor de gândire greacă, dar şi creştină, fără ca un anumit echilibru să fie perturbat în civilizaţia bizantină, cu toată impresia de eterogenitate existentă. Raţionalitatea se dezvoltă aici prin diverse contacte, fără a afecta excelenţa unei spiritualităţi monahale ai cărei reprezentanţi prestigioşi, printre care Ioan Scărarul şi Simeon Noul Teolog, rezistă prin profunzimea trăirii şi a redării acesteia în registru filosofic trecerii timpului. Astfel, Dionisie Pseudo-Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul îşi vor lăsa amprenta gândirii, fondate pe trăirea spirituală a relaţiei cu Dumnezeu.Emulaţia gândirii bizantine a continuat până la căderea Imperiului, ştafeta fiind prelată de popoarele ortodoxe din Răsăritul creştin.
„Ceea ce Roma a fost în Evul Mediu pentru lumea apuseană şi germanică, Bizanţul a fost pentru lumea greacă, slavă şi orientală. El a fost marele educator, marele iniţiator, care le-a adus tuturor religia şi mai multor popoare chiar şi civilizaţia. Spiritul pe care li l-a transmis, i-a infuzat profund, le-a cuprins puternic sufletul şi îi conduce şi azi, în acelaşi sens şi în aceeaşi măsură în care Roma papilor guvernează lumea catolică. Chiar mai mult poate, căci Bizanţul nu reprezintă pentru ei doar tradiţia religioasă.” (Basile Tatakis)

 

De ce scandalizează creștinismul – Jean-Pierre Denis


De ce scandalizeaza crestinismulTitlu original: Pourquoi le christianisme fait scandale

Autor: Jean-Pierre Denis

Traducere: Eduard Florin Tudor

Editură: Nemira

Colecție: Religio

An: 2012

Preț: 24 RON

„Jean-Pierre Denis, poet, intelectual angajat, eseist, director al revistei pariziene La vie, propune un eseu bogat și erudit, având drept nucleu o convingere: noua contracultură este creștinismul ce înlocuiește vechea contracultură a secolului XX, cea a liberalismului libertar și permisiv. Eseul lui, o reală istorie a creștinismului în ipostaza de contracultură, este orientat, la toate nivelurile analizei, spre lumea contemporană; omul, cu toate chipurile sale, economic, politic, spiritual, istoric, este redefinit în termenii unei erudiții specifice intelectualului de înalt nivel. Cine este acest „creștin contracultural“? Cum se raportează el la societatea modernă? Care sunt imaginile moderne ale creștinismului ce se prezintă ca o schimbare de paradigmă, în sensul unei contraculturalități asumate? Jean-Pierre Denis, cu simțul detaliului și cu putere de convingere, reformulează cronica creștină a societății contemporane.”

Eduard Florin Tudor

Iată și un fragment din prezentarea făcută de Daniel Tronaru în ziarul Adevărul:

În realitate, singurul gest cu adevărat creştin este doar cel de a dărui (în maniera lui Francisc, iar un astfel de gest ar arunca, într-adevăr, în aer societatea; e motivul pentru care părinţii săi l-au repudiat, iar el a părăsit Cetatea, care de fapt îl izgonea). Nu a dărui, însă, cu gândul tot la tine şi pentru a-ţi asigura un loc „călduţ” pe undeva, într-un eventual Rai (cu alte cuvinte, a te pune bine şi cu Dumnezeu, pentru că nu se ştie).

Gestul de a dărui comportă două aspecte esenţiale: în primul rând de a o face dezinteresat, de a nu te mai interesa ce face respectivul cu darul tău, că acesta continuă să trăiască în material (paltonul lui Steinhardt din „Jurnalul fericirii”).
În al doilea rând – şi mai important –, trebuie să dăruieşti pentru a te „împuţina”pe tine, pentru a renunţa treptat la material, pentru a te anihila, în cele din urmă, pe tine, ceea ce este primul pas în orice cale spirituală, de când există omul pe Pământ.
 „Dăruind, vei dobândi”, spunea tot marele evreu convertit la Hristos, dar, de fapt, vei dobândi altceva decât crede spiritul comun: dăruind, vei renunţa la tine, primul pas necesar spre Dumnezeu, cu alte cuvinte vei avea şansa de a câştiga acea Împărăţie a Cerurilor de care vorbea Hristos.
Desigur că o astfel de gândire ar fi complet scandaloasă în lumea în care trăim, instalată adânc în confortul şi platitudinea sa care-i oferă siguranţă. Iată, deci, motivul pentru care creştinismul adevărat continuă să fie scandalos şi va continua să fie astfel şi în viitor. Astfel de întrebări şi răspunsuri sunt tratate şi în cartea de la Nemira, o lectură utilă pentru orice anotimp.
 
 

Despre omul nobil, cupa din care bea regele. Tratate


Despre omul nobilTitlu original: Werke II

Autor: Meister Eckhart

Traducere: Gabriel H. Decuble

Editură: Humanitas

Colecție: Înțelepciune și Credință

An: 2007

Preț: 18 RON

„Exista in orice traditie oameni ai intelectului inflacarat. Meister Eckhart este dintre acestia. In el, cele doua calitati – magistru si maestru spiritual, teolog si predicator, scolastic si mistic – se afla intr-o organica, miraculoasa coerenta. Opera scolastica – in latina, limba universala a Bisericii si a savantilor. Misiunea de predicator si opera mistica – in latina, dar mai ales in germana, limba vernaculara, a celor «neinvatati» dar ardenti, limba in formare, a carei plasticitate Eckhart o foloseste cu stralucire pentru a transpune termenii doctrinei si ai experientei spirituale, facand o sinteza intre conceptia lui Dionisie Areopagitul si cea a lui Augustin, intre «intoarcerea sufletului» in propria-i adancime si extazul dionisian.
Eckhart se numara printre cei capabili sa exploateze metafizic – in sensul unei metafizici de experimentat, de realizat interior – intreaga desfasurare a realului. Aceasta e si atitudinea pe care vrea sa o propuna ascultatorilor sai, sa o imprime in ei.” (Anca Manolescu)

Autorul:

Eckhart (1260, Tambach sau Hocheim?, Thuringia – 1328, Avignon?). In 1275 intra in Ordinul Predicatorilor, la Erfurt; bacalaureat, lector al Sententelor, la Paris (1293-1294); prior al comunitatii dominicane din Erfurt si vicar al Thuringiei (1294-1298). Magistru in teologie al Universitatii din Paris, in 1302. Primul magisteriu la Sorbona, intre 1302 si 1303, dupa care e ales provincial al Saxoniei. Intre 1303 si 1313 se afla la Erfurt, unde predica in germana. 1311-1313: revine la Sorbona, ca magister actu regens la catedra atribuita dominicanilor straini. 1313 / 1324 -1327: preda la Studium generale (institutia universitara a dominicanilor) din Koln. 1325: episcopul locului declanseaza un proces impotriva invataturii lui Eckhart. In 1327, Eckhart pleaca la Avignon pentru a-si sustine ortodoxia in fata Papei. Dupa moartea sa, Bula In agro dominico condamna 17 propozitii eckhartiene ca fiind eretice, iar pe alte 11 ca suspecte de erezie. Bogata posteritate spirituala si intelectuala a lui Eckhart se dezvolta discret, disimulat.
Printre opere: a) in latina: Quaestiones Parisienses, Opus tripartitum, Sermones, Expositio sancti Evangelii secundum Iohannem; b) in germana: tratate, predici.

 

Etichete:

 
%d blogeri au apreciat asta: