RSS

Arhive pe categorii: Filosofie creștină

Certitudini negative – Jean-Luc Marion


Certitudini negative

Titlu original: Certitudes Négatives

Titlu complet: Certitudini negative

Autor: Jean Luc Marion

Traducere: Maria-Cornelia Ica jr

Editură: Deisis

An: 2013

Preț: 29 RON

Cartea de fata incheie desfasurarea posibilitatilor teoretice deschise in 1997 de Fiind dat. Incercare a unei fenomenologii a donatiei si degajate in 2001 de In plus. Studii asupra fenomenele saturate, iar in 2003 de Fenomenul erosului, precum si, intr-un alt sens, in 2008 de In loc de sine. Abordarea sfantului Augustin. In toate aceste cazuri nu e vorba decat de un travaliu in vederea unei largiri a teatrului fenomenalitatii: dupa donatie si saturatie incercam aici sa introducem in filozofie conceptul de certitudini negative. A cunoaste inseamna a cunoaste cu certitudine obiecte urmand stiintele lor si atunci n-ar exista certitudine decat afirmativa si stiintifica. Restul, ceea ce se spune altundeva, in filozofie sau literatura, n-ar aduce nici o certitudine. Iata ce toti socotim in mod spontan ca se intelege de la sine. Aceasta carte vrea sa puna sub semnul intrebarii acest lucru. Caci cu conditia sa aiba un sens o intrebare poate ajunge la o certitudine, daca vom intelege de ce si cum trebuie sa ramana fara raspuns. Intrebarile fara raspuns dau astfel certitudini, dar certitudini negative. Astfel nu trebuie sa existe raspuns la intrebarea despre definitia omului — caci definirea omului va sfarsi intotdeauna prin a sfarsi cu anumiti oameni.
Astfel intrebarea cu privire la Dumnezeu supravietuieste oricarui argument asupra imposibilitatii experientei lui Dumnezeu tocmai pentru ca prin ipoteza Dumnezeu priveste ceea ce ne ramane imposibil.
Astfel darul si ceea ce il confirma prin redundanta, si anume iertarea si sacrificiul, nu admite nici o conditie de posibilitate tocmai pentru ca transcende economia schimburilor.
Astfel evenimentul survine fara nici o previziune si contra oricarei asteptari pentru ca nu va putea deveni niciodata obiect al unei comprehensiuni exhaustive, ca un obiect sau un spectacol. S-ar putea ca certitudinile negative pe care nici o teorie sau experienta viitoare nu va veni sa le corecteze sau invalideze, sa ne ofere infinit mai multa certitudine decat orice afirmatie.
J-L.M.
Cuprins
Cuvant-inainte
§ 1. Incercare de a introduce in filozofie conceptul de certitudini negative
I. Nedefinibilul sau fata omului § 2. „Ce este omul?” / § 3. „Ipse mihi magna quaestio” / § 4. Ce costa sa [te] cunosti / § 5. Proscrierea / § 6. Fondul incomprehensibilitatii / § 7. Nedefinitul si instabilul
II. Imposibilul sau propriul lui Dumnezeu § 8. Fenomenul imposibil / § 9. Ireductibilul / § 10. Posibilitatea fara conditii / § 11. [Im]posibilul: de la contradictie la eveniment / § 12. [Im]posibilul care ma cunosc / § 13. [Im]posibilul care se recunoaste Dumnezeu
III. Neconditionatul sau forta darului § 14. Contradictiile darului / § 15. Termenii schimbului / § 16. Reducerea darului la donatie / § 17. Fara principiul identitatii / § 18. Fara principiul ratiunii suficiente
IV. Neconditionatul si variatiunile darului § 19. Sacrificiul in termenii schimbului / § 20. Redundanta plecand de la donatar / § 21. Confirmarea lui Avraam / § 22. Iertarea/par-donul in termenii schimbului / § 23. Redundanta plecand de la donator / § 24. Intoarcerea fiului ratacitor
V. Imprevizibilul sau evenimentul § 25. Ceea ce exclude obiectul / § 26. Conditia de obiect / § 27. Despre distinctia fenomenelor in obiecte si evenimente / § 28. Fara cauza / § 29. Necunoscutul originar / § 30. Dubla interpretare
Concluzie § 31. Elogiul paradoxului
Nota bibliografica
*
Jean-Luc Marion e autorul unei opere filozofice majore a timpului nostru, tradusa in numeroase tari. Fenomenolog, specialist in Descartes si istoria filozofiei moderne, preda la Paris-Sorbona (Paris IV) si Chicago. E laureat al Marelui Premiu pentru Filozofie al Academiei Franceze in 1992 si membru al acesteia din 2008.
 

În ce cred cei care nu cred – Martini & Eco


in ce credTitlu original: In cosa crede chi non crede?

Autor(i): Carlo Maria Martini, Umberto Eco

Traducere: Dragos Zamosteanu

Editură: Polirom

An: 2011 (a doua ediție)

Preț: 17 RON

Cu participarea lui Emanuele Severino, Manlio Sgalambro, Eugenio Scalfari, Indro Montanelli, Vittorio Foa, Claudio Martelli
 
Un reprezentant de marca al culturii laice, Umberto Eco, si un reprezentant al Bisericii, cardinalul Carlo Maria Martini, isi sustin propriile puncte de vedere privind etica si problemele noului mileniu. Rezultatul este nu atit o confruntare, cit un dialog pe marginea valorilor pe care omul modern le pune in discutie: traditia teologica si provocarea tehnologica, limitele impuse femeilor de catre Biserica si semnificatia credintei atit pentru cei care cred, cit si pentru cei care nu cred (sau considera ca nu cred).
Din cuprins: Obsesia laica a noii apocalipse • Cind incepe viata umana? • Barbatii si femeile in viziunea Bisericii • Biserica nu implineşte asteptari, ea celebreaza mistere • Tehnica este declinul oricarei bune-credinte • Binele nu se poate intemeia pe un Dumnezeu criminal • Crezul laic al umanismului crestin • Etica are nevoie de adevar
 

Etichete: , , , , , , , ,

Surprins de bucurie – C.S. Lewis


surprins-de-bucurieTitlu original: Surprised by Joy

Traducere: Emanuel Conțac

Editură: Humanitas

An: 2008

Corneliu Simuț despre Surprins de bucurie (toată recenzia aici):

Revenind la Surprins de bucurie şi încercând să evit lucrurile repetate până la plictis despre conţinutul ei, cartea lui Lewis devine cu atât mai interesantă cu cât ne străduim să pătrundem dincolo de hotarul lucrurilor spuse pe paginile ei. Înainte însă de a face acest pas, se cuvine să vedem, pe scurt, ce anume ne spune Lewis. Cartea este, după însăşi mărturisirea autorului, „povestea convertirii“ sale — de aici şi subtitlul traducerii în limba română „Povestea unei convertiri“ preferat variantei originale „The Shape of My Early Life“ — de la ateism mai întâi la teism şi, în cele din urmă, la creştinism. Desfăşurarea povestirii se întemeiază, de la un capăt la celălalt, pe noţiunea de bucurie definită nu ca plăcere sau satisfacţie sufletească, ci mai degrabă ca „dorinţă neîmplinită“ care totuşi e mai de dorit decât orice altă împlinire. Bucuria lui Lewis e un fel de „dor“ ce se vrea ostoit, dar care — după cum citim pe mai bine de două sute de pagini — e mai uşor de recunoscut decât de potolit. Povestea lui Lewis este o prezentare fascinantă a tuturor încercărilor sale de a-şi împlini dorinţa de neîmplinit, pornind de la experienţele mai mult sau mai puţin religioase ale copilăriei (hotărâtoare în acest context fiind moartea timpurie a mamei sale) şi continuând cu anii şcolii, viaţa pe front şi, în cele din urmă, perioada oxoniană. După ani de reflecţie, Lewis îşi dă seama că bucuria pe care o căutase toată viaţa nu se leagă de căutarea Absolutului în variantă ateistă şi nici măcar de găsirea lui Dumnezeu în variantă teistă; bucuria—după cum avea să recunoască el însuşi la final — se leagă de Dumnezeu, pe care, nu cu puţină surprindere, Lewis ajunge să-l descopere ca persoană. Dorul de neostoit i se potoleşte abia când îşi dă seama că Dumnezeul personal pe care îl descoperise nu cu multă vreme în urmă capătă însemnătate deplină prin cunoaşterea lui Isus Cristos ca fiu al său. Aceasta însă e imposibilă — ne arată Lewis — fără credinţa într-o viaţă viitoare şi fără încercarea de a trăi în ascultare faţă de Dumnezeu. Lewis insistă asupra cunoaşterii lui Dumnezeu şi mai cu seamă a ascultării lui Dumnezeu pentru ceea ce este el în sine însuşi; nu există cunoaştere veritabilă despre Dumnezeu fără o ascultare faţă de el pe măsură. A spune că-l cunoşti pe Dumnezeu fără a-i da ascultarea cuvenită este un non-sens în contextul în care Dumnezeu este suveran în toate privinţele, iar tot ce există este rezultatul puterii sale dezvăluită de-a lungul şi de-a latul creaţiei.

Dintr-o recenzie de Alex Rădescu:

Surprins de bucurie este o autobiografie. Sau povestea unei convertiri. Lewis a publicat acest volum in 1955. La crestinism a revenit prin 1929.

Este o lucrare a unui intelectual (de formatie umanista), un om al bibliotecii, al mediului academic britanic. Asteptam altceva, ceva spectaculos si fantastic, nu as sti acum exact sa definesc, doar ca uneori m-am simtit dezamagit de paginile pe care le citeam. Ba mai si saream cand ma invingea plictiseala stilului, o lancezeala pe care nu o inghiteam.

M-a izbit totusi modul in care ieseau in relief marturisirile crestinului de mai tarziu (ca o pocainta), de parca ma aflam la Moscova si cate-o splendida biserica dreptmaritoare refacuta dupa 1990 rasarea prin diverse puncte urbaniste ale fostei capitale sovietice.

Totusi, in ultimele capitole autobiografia spirituala se precipita, de parca inima s-ar fi conectat la acel flux al ortodoxiei rasaritene.

Fragment dintr-o recenzie în două părți (aici găsiți prima parte), de Daniel Fărcaș:

O singură carte din opera lui C.S. Lewis îţi este suficientă ca să înţelegi că autorul le livrează cititorilor săi, prin vocaţie, surprize nenumărate. Orice lectură ulterioară din C.S. Lewis se face în orizontul aşteptării surprizelor de orice fel: stilistice, livreşti, ideatice, spirituale. Nu întîmplător, Surprins de Bucurie este, deloc surprinzător, o carte surprinzătoare: ea îţi livrează la tot pasul surprize pe care nu le întrevezi, deşi te aştepţi îndeobşte la surprize. Particularitatea volumului ţine însă de faptul că volumul se vrea o fenomenologie a Bucuriei, o analiză a unui fenomen în ultimă instanţă universal şi obiectiv(abil), dar urmînd firul unui periplu subiectiv.

Deşi este o autobiografie, nu firul narativ este esenţial; devenirea întru fiinţă a lui Lewis se judecă după logica unui periplu atemporal. Temele ne sînt aici mai utile decît timpii succesivi. Aşadar, imaginaţia (ca facultate care frizează mistica); bucuria; spaţialitatea – iată elementele fundamentale ale unei biografii spirituale.

Imaginaţia

Facultatea imaginaţiei ocupă un loc central în economia autobiografiei spirituale a lui Lewis. Pentru el, termenul nu desemnează plăsmuirea, nici reveria (ori fantezia), dar nu uită să îi recunoască celei dintîi însemnătatea („Plăsmuirea este esenţialmente diferită de reverie; dacă cineva nu reuşeşte să vadă diferenţa este pentru că nu le-a experimentat pe amîndouă”, p. 31). Plăsmuirea este imaginaţia ficţională, pe care copilul Clive Staples şi-o manifestă în ingenioasele scenarii despre Tărîmul-Animalelor, şi despre care mărturiseşte că l-a pregătit ca să devină romancier. În schimb, reveria nu este deloc productivă, pentru Lewis. Abia a treia accepţiune („cea mai înaltă”, p. 31) a imaginaţiei este esenţială pentru destinul spiritual al lui Lewis. Imaginaţia este facultatea care mediază (sau mijloceşte?) accesul la fenomene originare ori la esenţa lucrurilor; în acest fel, imaginaţia în sensul ei deplin se raportează la real, nu la ficţional. Exemplele lui Lewis sînt: „amintirea unei amintiri”, anume amintirea unei dimineţi din copilăria sa timpurie, petrecută în Casa Veche, atunci cînd fratele său aduce în cameră o grădină de jucărie – un fel de Eden la purtător; apoi, fascinaţia pe care o exercită asupra lui Ideea de Toamnă, sub imperiul lecturii povestirii Squirrel Nutkin, de Beatrix Potter; în al treilea rînd, e vorba de lectura poemului Saga regelui Olaf, de Longfellow (pp. 32-33). Pornind de la cele trei experienţe care relevă de imaginaţie, Lewis indică pentru prima dată că autobiografia sa se încheagă în jurul Bucuriei, care trebuie deosebită atît de Fericire, cît şi de Plăcere.

Privilegiul imaginarului ţine aşadar, pentru Lewis, de faptul că el îl conduce spre o realitate mai reală decît realitatea factică (aşadar, către imaginal, în termenii lui Henry Corbin). Pentru adolescentul ateu şi materialist, imaginarul şi ficţionalul constituie o alternativă preferabilă la real (pp. 187-188); imaginalul nu mai avea loc, pentru el.

Alexandra Gaujan pe bookblog.ro:

Dacă  ar fi să te iei după coperta a patra – sau după expansivitatea titlului -, Surprins de Bucurie este povestea convertirii la creştinism a lui C. S. Lewis; cu alte cuvinte, un volum de interes extrem de redus pentru cine nu se află în toiul propriilor căutări spirituale. Să nu te iei după coperta a patra. Pe lângă cele câteva date biografice, vei citi acolo despre „încărcătura emoţională” a convertirii scriitorului, care s-ar părea că reprezintă izvorul operelor sale. În primul rând, una dintre cele mai memorabile observaţii ale lui Lewis din volumul de faţă este aceea că momentele decisive ale convertirii i-au fost lipsite de orice emoţie perceptibilă, iar în al doilea rând, convertirea propriu-zisă nu ocupă mai mult de patru-cinci pagini, undeva spre finalul cărţii.

Lewis îşi aminteşte prea detaliat de propriile raţionamente din perioada atee, încât să atenteze la răbdarea cititorilor printr-o etalare a convingerilor religioase ulterioare. Discret, anunţă cartea drept o poveste despre anii primei tinereţi, de la formalităţile religiei impuse din exterior, prin rebeliunea firească şi dorinţa de a se şti liber de orice autoritate superioară conştiinţei sale, până spre sfârşitul celei de-a treia decade a vieţii lui, când sursa „Bucuriei” pe care a intuit-o de-a lungul copilăriei şi adolescenţei i se revelează într-un mod greu de anticipat.

 

Frică și cutremur – Søren Kierkegaard


Carte_Frica-si-cutremur_1129cTitlu original: Frygt og Bæven

Autor: Søren Kierkegaard

Traducere: Leo Stan

Editură: Humanitas

An: 2005

Preț: 19 RON

Publicata in 1843 sub pseudonimul Johannes de Silentio, Frica si cutremur este expresia patetica a unui dialectician al credintei crestine. Dar dialectica lui Kierkegaard, spre deosebire de cea a lui Hegel, nu descrie mersul Spiritului absolut in istorie, ci infatiseaza devenirea complexa si paradoxala a individului uman, o devenire supusa timpului, schimbarilor bruste, indoielilor si angoaselor, disperarilor si pasiunilor, pacatului, caderilor si inaltarilor – pe scurt, misterului baroc al existentei umane. O carte despre care insusi autorul marturisea ca, dupa moarte, „singura Frica si cutremur imi va asigura nemurirea. Va fi atunci citita, si mai apoi tradusa in limbi straine. Oamenii se vor cutremura, aproape, de infricosatorul patos al cartii“.

Jen, într-o recenzie publicată pe bookblog.ro:

In Frica si cutremur, Kierkegaard ne vorbeste despre „resemnare infinita” si „credinta”, avand in centrul dialecticii sale pe parintele credintei, Avraam. Pentru Kierkegaard, resemnarea infinita nu este supunerea individualului in fata unui destin fatidic, ci este constientizarea permanenta ca in lumea aceasta obiectul dorintei ramane total inaccesibil. A te resemna, in sens kierkegaardian, inseamna a renunta la aceasta lume, la placerile ei, stiind bine ca fericirea este neputinta de a trai in lume (in
conformism cu ideologia) si putinta de a trai in credinta (in non-conformism cu ideologia). De asemenea, resemnarea infinita este pasul prin care omul poate sa ajunga la credinta, si nu credinta este pasul prin care omul ajunge la resemnare infinita. Pentru a crede trebuie sa renunti la lume, si nu invers. Neputinta de a crede este tocmai aceasta confuzie dintre cele doua miscari: cand individualul confunda miscarea resemnarii infinite cu miscarea credintei, atunci apare necredinta; pot spune ca cred numai dupa ce am renuntat la lume. Dar ce inseamna a renunta la lume? A renunta la lume inseamna tocmai prima porunca din Decalog: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei afara de mine, nici sa-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant” (Deuteronom 5:6-8). Sa te resemnezi infinit inseamna sa nu faci din stiinta vreun dumnezeu, sa nu faci din filozofie vreun dumnezeu, sa nu faci din morala vreun dumnezeu si nici din estetica sa nu faci vreun dumnezeu. La resemnarea infinita poate ajunge orice om ce nu vrea sa fie las si vrea sa fie liber. La credinta nu pot ajunge toti cei care ajung la resemnarea infinita, caci, pentru Kierkegaard, credinta e paradoxala, e absurdul, iar pentru aceasta omul trebuie sa aiba un „curaj paradoxal”, intrucat credinta nu se lasa gandita.

 

Filosofia bizantină – Basile Tatakis


Filosofia bizantinaTitlul original: La philosophie byzantine

Autor: Basile Tatakis

Traducere: Eduard Florin Tudor

Editură: Nemira

Colecție: Byzantium

An: 2010

Deci nu există doar o filosofie occidentală, care vine în continuarea celei antice, ci există și filosofie bizantină?

Basile Tatakis, în Filosofia bizantină, tratează tema în ansamblul ei, de la naşterea sa autonomă în relaţie cu dogma creştină la preluarea elementelor din păgânism, subliniind mereu prin exemple multiple capacitatea scriitorilor-filosofi bizantini de a sublima rolul raţiunii în raporturile sale multiple cu creştinismul oficial, fondat pe credinţă.

În creuzetul imperial bizantin, aşa cum susţine autorul, se exprimă atât specificitatea elementelor orientale, cât şi esenţializarea elementelor de gândire greacă, dar şi creştină, fără ca un anumit echilibru să fie perturbat în civilizaţia bizantină, cu toată impresia de eterogenitate existentă. Raţionalitatea se dezvoltă aici prin diverse contacte, fără a afecta excelenţa unei spiritualităţi monahale ai cărei reprezentanţi prestigioşi, printre care Ioan Scărarul şi Simeon Noul Teolog, rezistă prin profunzimea trăirii şi a redării acesteia în registru filosofic trecerii timpului. Astfel, Dionisie Pseudo-Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul îşi vor lăsa amprenta gândirii, fondate pe trăirea spirituală a relaţiei cu Dumnezeu.Emulaţia gândirii bizantine a continuat până la căderea Imperiului, ştafeta fiind prelată de popoarele ortodoxe din Răsăritul creştin.
„Ceea ce Roma a fost în Evul Mediu pentru lumea apuseană şi germanică, Bizanţul a fost pentru lumea greacă, slavă şi orientală. El a fost marele educator, marele iniţiator, care le-a adus tuturor religia şi mai multor popoare chiar şi civilizaţia. Spiritul pe care li l-a transmis, i-a infuzat profund, le-a cuprins puternic sufletul şi îi conduce şi azi, în acelaşi sens şi în aceeaşi măsură în care Roma papilor guvernează lumea catolică. Chiar mai mult poate, căci Bizanţul nu reprezintă pentru ei doar tradiţia religioasă.” (Basile Tatakis)

 

De ce scandalizează creștinismul – Jean-Pierre Denis


De ce scandalizeaza crestinismulTitlu original: Pourquoi le christianisme fait scandale

Autor: Jean-Pierre Denis

Traducere: Eduard Florin Tudor

Editură: Nemira

Colecție: Religio

An: 2012

Preț: 24 RON

„Jean-Pierre Denis, poet, intelectual angajat, eseist, director al revistei pariziene La vie, propune un eseu bogat și erudit, având drept nucleu o convingere: noua contracultură este creștinismul ce înlocuiește vechea contracultură a secolului XX, cea a liberalismului libertar și permisiv. Eseul lui, o reală istorie a creștinismului în ipostaza de contracultură, este orientat, la toate nivelurile analizei, spre lumea contemporană; omul, cu toate chipurile sale, economic, politic, spiritual, istoric, este redefinit în termenii unei erudiții specifice intelectualului de înalt nivel. Cine este acest „creștin contracultural“? Cum se raportează el la societatea modernă? Care sunt imaginile moderne ale creștinismului ce se prezintă ca o schimbare de paradigmă, în sensul unei contraculturalități asumate? Jean-Pierre Denis, cu simțul detaliului și cu putere de convingere, reformulează cronica creștină a societății contemporane.”

Eduard Florin Tudor

Iată și un fragment din prezentarea făcută de Daniel Tronaru în ziarul Adevărul:

În realitate, singurul gest cu adevărat creştin este doar cel de a dărui (în maniera lui Francisc, iar un astfel de gest ar arunca, într-adevăr, în aer societatea; e motivul pentru care părinţii săi l-au repudiat, iar el a părăsit Cetatea, care de fapt îl izgonea). Nu a dărui, însă, cu gândul tot la tine şi pentru a-ţi asigura un loc „călduţ” pe undeva, într-un eventual Rai (cu alte cuvinte, a te pune bine şi cu Dumnezeu, pentru că nu se ştie).

Gestul de a dărui comportă două aspecte esenţiale: în primul rând de a o face dezinteresat, de a nu te mai interesa ce face respectivul cu darul tău, că acesta continuă să trăiască în material (paltonul lui Steinhardt din „Jurnalul fericirii”).
În al doilea rând – şi mai important –, trebuie să dăruieşti pentru a te „împuţina”pe tine, pentru a renunţa treptat la material, pentru a te anihila, în cele din urmă, pe tine, ceea ce este primul pas în orice cale spirituală, de când există omul pe Pământ.
 „Dăruind, vei dobândi”, spunea tot marele evreu convertit la Hristos, dar, de fapt, vei dobândi altceva decât crede spiritul comun: dăruind, vei renunţa la tine, primul pas necesar spre Dumnezeu, cu alte cuvinte vei avea şansa de a câştiga acea Împărăţie a Cerurilor de care vorbea Hristos.
Desigur că o astfel de gândire ar fi complet scandaloasă în lumea în care trăim, instalată adânc în confortul şi platitudinea sa care-i oferă siguranţă. Iată, deci, motivul pentru care creştinismul adevărat continuă să fie scandalos şi va continua să fie astfel şi în viitor. Astfel de întrebări şi răspunsuri sunt tratate şi în cartea de la Nemira, o lectură utilă pentru orice anotimp.
 
 

Despre omul nobil, cupa din care bea regele. Tratate


Despre omul nobilTitlu original: Werke II

Autor: Meister Eckhart

Traducere: Gabriel H. Decuble

Editură: Humanitas

Colecție: Înțelepciune și Credință

An: 2007

Preț: 18 RON

„Exista in orice traditie oameni ai intelectului inflacarat. Meister Eckhart este dintre acestia. In el, cele doua calitati – magistru si maestru spiritual, teolog si predicator, scolastic si mistic – se afla intr-o organica, miraculoasa coerenta. Opera scolastica – in latina, limba universala a Bisericii si a savantilor. Misiunea de predicator si opera mistica – in latina, dar mai ales in germana, limba vernaculara, a celor «neinvatati» dar ardenti, limba in formare, a carei plasticitate Eckhart o foloseste cu stralucire pentru a transpune termenii doctrinei si ai experientei spirituale, facand o sinteza intre conceptia lui Dionisie Areopagitul si cea a lui Augustin, intre «intoarcerea sufletului» in propria-i adancime si extazul dionisian.
Eckhart se numara printre cei capabili sa exploateze metafizic – in sensul unei metafizici de experimentat, de realizat interior – intreaga desfasurare a realului. Aceasta e si atitudinea pe care vrea sa o propuna ascultatorilor sai, sa o imprime in ei.” (Anca Manolescu)

Autorul:

Eckhart (1260, Tambach sau Hocheim?, Thuringia – 1328, Avignon?). In 1275 intra in Ordinul Predicatorilor, la Erfurt; bacalaureat, lector al Sententelor, la Paris (1293-1294); prior al comunitatii dominicane din Erfurt si vicar al Thuringiei (1294-1298). Magistru in teologie al Universitatii din Paris, in 1302. Primul magisteriu la Sorbona, intre 1302 si 1303, dupa care e ales provincial al Saxoniei. Intre 1303 si 1313 se afla la Erfurt, unde predica in germana. 1311-1313: revine la Sorbona, ca magister actu regens la catedra atribuita dominicanilor straini. 1313 / 1324 -1327: preda la Studium generale (institutia universitara a dominicanilor) din Koln. 1325: episcopul locului declanseaza un proces impotriva invataturii lui Eckhart. In 1327, Eckhart pleaca la Avignon pentru a-si sustine ortodoxia in fata Papei. Dupa moartea sa, Bula In agro dominico condamna 17 propozitii eckhartiene ca fiind eretice, iar pe alte 11 ca suspecte de erezie. Bogata posteritate spirituala si intelectuala a lui Eckhart se dezvolta discret, disimulat.
Printre opere: a) in latina: Quaestiones Parisienses, Opus tripartitum, Sermones, Expositio sancti Evangelii secundum Iohannem; b) in germana: tratate, predici.

 

Etichete:

Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești – Sf. Maxim Mărturisitorul


Scrieri si epistole - MaximAutor: Sf. Maxim Mărturisitorul

Traducere: Dumitru Stăniloae

Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR

An: 2012

Preț: 50 RON

Sper să nu fiu în eroare, dar cartea pare să reia volumul 81 din vechea colecție PSB, publicat în 1990.

Prezentarea de pe site-ul librăriei Sophia:

Volumul de față reunește mai multe texte de mici dimensiuni și epistole ale Sfântului Maxim Mărturisitorul (de la a cărui adormire se împlinesc 1350 de ani), scrieri cu un conținut variat, dar cu un accent vizibil pus asupra temei hristologice. Acestea ne revelează o personalitate profund implicată în disputele hristologice, ajunse la un apogeu polemic spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al VII-lea, dar și o minte capabilă de cele mai subtile
distincții conceptuale, în cadrul cărora sunt valorizate creator toate produsele logicii antice.

Discursul hristologic al Sfântului Maxim nu poate fi redus însă nici la polemică, nici la silogistică, ci în integralitatea acestuia trebuie întrezărită insuflarea harului Sfântului Duh, dobândit prin nevoință și prin vederea duhovnicească a rațiunilor lucrurilor și ale lumii. Problemele care frământau lumea creștină din acea epocă sunt, așa cum se știe, cele legate de apariția ereziilor monofizită, monotelită și monoenergistă, care, prin sprijinul imperial de care se bucurau, puteau agresa cu aroganță ortodoxia Bisericii.

Hristologia dezvoltată de Sfântul Maxim analizează punctual aspectele teologice care decurg din actul asumării firii omenești de Dumnezeu Cuvântul, în care firea omenească nu suferă nicio alterare. Este cu totul admirabilă „antropologia” complementară pe care sfântul autor o pune în lucrare în context hristologic, pledând cu tărie nu numai pentru păstrarea firii omenești după întrupare, ci și a deplinei voințe și lucrări ale acesteia în Hristos. Vigurosul discurs antropologic al Sfântului Maxim nu este astfel deloc întâmplător, nici superfluu în context, ci are rolul esențial de a dovedi realitatea definitivă a unirii firii omenești și a celei dumnezeiești în Persoana lui Hristos, fără vreo contopire. Acest demers teologic era orientat împotriva concepțiilor eretice enunțate mai sus, care, fără excepție, direct sau indirect, susțineau o dizolvare a omenescului în firea dumnezeiască a Cuvântului, punând în mod implicit sub semnul întrebării atât realitatea Persoanei lui Hristos, cât și a mântuirii oamenilor în El.

Fiecare scriere din acest volum este o mărturie nuanțată asupra disputei hristologice la care Sfântul Maxim a participat activ, precizând în formule limpezi învățătura ortodoxă a Bisericii. De mare ajutor pentru o înțelegere deplină și corectă a scrierilor sale sunt și vastele note explicative ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care, de altfel, semnează și inspirata traducere a textelor cuprinse în volumul de față.

În cunoscuta epistolă Despre iubire, către Ioan Cubicularul, este dezvoltată o viziune unică asupra dragostei, care, citându-l pe autor, „adună cele divizate” și prin care „nimeni nu este prin nimic despărțit de ceea ce este comun, ci fiecare este al fiecăruia și toți ai tuturor și mai degrabă ai lui Dumnezeu decât unii ai altora”. Volumul se încheie cu relatarea unei dispute publice a Sfântului Maxim cu Patriarhul Pyrrhus al Constantinopolului, text în care sunt cuprinse în forma dinamică a dialogului toate temele majore ale scrierilor hristologice anterioare.

Scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul cuprinse în acest volum publicat de Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă ilustrează profund un capitol hristologic de importanță majoră în istoria și viața Bisericii Ortodoxe. Acest capitol fundamental al culturii teologice ortodoxe nu poate trece neobservat și nestudiat de cineva însetat de adevărata cunoaștere, doritor de dreaptă cugetare în spațiul celor cu putință a fi cunoscute, dar și în acela al celor mai presus de cugetare, cunoaștere la care Biserica invită matern pe toți credincioșii ei, întrucât viața veșnică înseamnă cunoașterea mântuitoare a lui Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat, și a lui Iisus Hristos, Fiul Său, trimis în lume spre mântuirea noastră (Ioan 17, 3).

 

Etichete: ,

Capete gnostice – Sf. Maxim Mărturisitorul


Capte gnosticeTitlu original: ???

Autor: Sf. Maxim Mărturisitorul

Traducere: Walther Alexander Prager

Editură: Herald

Colecție: Spiritualitate Creștină

An: 2008

Preț: 25 RON

Potrivit datelor disponibile la Biblioteca Națională, cartea este tradusă din greacă, spre deosebire de alte cărți de patristică traduse de unii din engleză sau franceză.

(Despre teologie si despre iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu)

Despre Maxim s-a spus ca ar fi „ultimul ganditor independent al Bisericii bizantine”, iar atentia pentru evenimentele exterioare este inlocuita la el de una pentru prefacerile interioare din viata ascetica. Cel din urma aspect este, de altfel, si una din cauzele ce confera conceptiei teologice a lui Maxim un loc singular in istoria patristicii rasaritene. Mai precis, Maxim reuseste sa realizeze o legatura directa intre spiritualitatea vietii crestine si speculatiile teologice propuse de scriitorii alexandrini si Pseudo‑Dionisie Areopagitul, construind o imagine unitara a iconomiei Logosului divin in lume si in om.

„Cele doua sute de capete gnostice”, scrise probabil catre 634, concentreaza viziunea teologico‑mistica a lui Maxim pe o lungime a scrierii de sapte ori mai mica decat Raspunsuri catre Thalasie. Scurtimea tratatului este cauzata de faptul ca, spre deosebire de scrierile anterioare, Maxim renunta la stilul didactic. Capetele nu au un destinatar, asa cum au lucrarile sale precedente. Forma scrierii sub forma capetelor nu era noua in literatura patristica, fiind exploatata de Evagrie Ponticul, dar si de multi alti scriitori din mediul ascetic.

Spre deosebire, totusi, de alte scrieri similare, Capetele gnostice ale lui Maxim dovedesc o puternica coerenta interna ascunsa sub aparenta fragmentaritatii gandurilor. Spre sfarsitul tratatului (la 2, 85), Maxim insusi ofera implicit dovada ca nici unul din capete nu este introdus intamplator. Despre maniera in care Maxim va fi intentionat sa‑i fie citite capetele, nu aflam din aceasta scriere, ci din prologul Capetelor despre dragoste. Maxim il previne pe destinatarul scrierii, Elpidie, asupra faptului ca trebuie sa ia aminte „cu straduinta la fiecare din capete”. Totodata, avertizeaza asupra caracterului ezoteric al capetelor – „multe din ele nu vor fi intelese de toti” – , motiv pentru care recomanda ca „multe din <capete> sa fie mult cercetate impreuna de catre multi”.

Aceasta pluralitate a cercetarii este opusa de Maxim simplitatii aparente a capetelor. Asadar, este nevoie ca lectura lor reiterativa sa treaca de primul strat al cuvintelor si sa caute sa patrunda dincolo de fragmen­taritatea capetelor (cerinta exprimata de expresia „sa fie cercetate impreuna”). Mai departe in acelasi prolog, Maxim tinde sa confere lecturii capetelor calitatea unui exercitiu spiritual, respingand ideea unei simple cercetari intelectuale. Este evident, ca aceleasi prevederi s‑ar aplica si lecturii Capetelor gnostice, motiv pentru care comentariile ample atasate traducerii tratatului isi gasesc in parte indreptatirea (prin atentia conferita fiecarui capat) si in parte limitarea (cel putin din cauza faptului ca nu vor putea suplini niciodata asumarea lor spirituala).

Contributia Sfantului Maxim la dezvoltarea teologiei crestine a fost atat de importanta incat Biserica l‑a numit „Marturisitorul” (latinizat „Confesorul”), iar, pentru viata lui intelectuala, „Teologul si Filozoful”.

 

Pacea între religii. Despre Dumnezeul ascuns


Despre pacea intre religiiTitlu original: De pace fidei. De Deo abscondito

Autor: Nicolaus Cusanus

Traducere: Wilhelm  Tauwinkl

Editură: Humanitas

Colecție: Înțelepciune și credință

An: 2008

Preț: 20 RON

In 1453, la caderea Constantinopolului sub turci, Nicolaus Cusanus, teolog, savant si filozof mistic, scrie – drept reactie – micul tratat de armonizare a religiilor. In pragul varstei moderne, Cusanus reformuleaza cu indrazneata prospetime, ba chiar cu un „extremism provocator”, vechea idee de intelepciune. O trece mai departe intr-o „noua Europa” ce va avea in curand de infruntat din plin tema diversitatii: religioase, etnice, culturale.

„Nicolaus Cusanus, una din figurile cele mai complexe si captivante din istoria crestinismului.” (Mircea Eliade)

NICOLAUS CUSANUS, Nikolaus Krebs sau Nikolaus von Cues (Cues, Thuringia, 1401 – Roma, 1464; inmormântat la San Pietro in Vincoli, fiind cardinal titular al acestei biserici). A studiat la Heidelberg (1416-1417) si la Koln (1425-1426) teologia si filozofia, iar la Padova dreptul canonic, pe lânga matematica si medicina (1418-1425). Participa la Conciliul de la Basel (1432-1437), caruia, ca specialist in drept canonic, ii da fundamentare teoretica prin tratatul De concordantia catholica (1434). La inceput favorabil suprematiei conciliilor asupra autoritatii papale, constata ulterior esecul conciliului in a mentine unitatea Bisericii si a impune reformele necesare; devine, in consecinta, unul dintre cei mai activi sustinatori ai papei. Legat papal, episcop si cardinal, Cusanus e o prezenta foarte activa, reformatoare in ierarhia Bisericii Catolice. Dar este mai ales un teolog si un filozof mistic puternic, pe linia neoplatonismului crestin, a lui Dionisie Areopagitul, Eckhart, Ruusbroec. Spirit ecumenic si contemplativ, el reformuleaza cu inalta rigoare metafizica, in zorii modernitatii, conceptia crestina despre univers si despre o unio mystica intelectuala. Simbolismul stiintific, mai ales cel matematic, este masiv prezent in lucrarile sale.

 

Ortodoxia – G.K. Chesterton


Ortodoxia - ChestertonAutor: G.K. Chesterton

Traducere: Mirela Adăscăliței

Editură: Humanitas

An: 2008

O carte excepțională, greu de digerat, scrisă de „prințul paradoxului”. Una dintre tezele lui Chesterton e că nebunia înseamnă exces de logică, nu absența logicii. Cartea a mai fost publicată și de Editura Paralela 45, cu mai mulți ani în urmă, și a cunoscut două ediții.

„Stă scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău». Nu. Dar Domnul, Dumnezeul tău se poate ispiti pe sine.

Şi se pare că tocmai asta s-a întamplat în gradina Ghetsimani. Intr-o grădină Satana l-a ispitit pe om; şi tot într-o grădină Dumnezeu L-a ispitit pe Dumnezeu.

El a trecut, într-un fel suprauman, prin oroarea noastră omenească în faţa pesimismului. Lumea s-a cutremurat

şi soarele s-a întunecat pe cer nu în momentul Răstignirii, ci la strigătul de pe cruce: strigătul care marturisea

că Dumnezeu Il părăsise pe Dumnezeu.” (G.K. Chesterton)

 

Etichete: , , , , , ,

Istoria filosofiei patristice – Claudio Moreschini


Istoria filosofiei patristiceAutor: Claudio Moreschini

Traducere: Alexandra Chescu, Mihai-Silviu Chirilă, Doina Cernica

Editură: Polirom

An: 2009

Preț: 75 RON

Dupa Istoria literaturii crestine vechi grecesti si latine, in Istoria filosofiei patristice Claudio Moreschini prezinta gindirea crestina de la primele sale forme de manifestare pina in secolele al VI-lea si al VII-lea, in opozitie cu filosofia pagina. In noile si divergentele interpretari ale imprumuturilor conceptuale – medio- si neoplatonice, neopitagoreice, stoice, aristotelice sau chiar hermetice – se pot identifica nu doar influentele culturii greco-romane, ci si noutatile teoretice aduse de Sfintii Parinti: doctrina Sfintei Treimi, creatia ex nihilo, consideratiile asupra materiei, timpului si eternitatii, categoriile si limitele limbajului in fata infinitatii si inefabilitatii lui Dumnezeu, natura sufletului si scopul sau etico-religios etc. Aceste teme, ce se vor regasi in filosofia medievala, si modul in care au fost abordate de diferiti autori dovedesc autonomia speculativa a gindirii patristice in efortul de asimilare a traditiilor si de interpretare in cheie crestina a conceptelor si categoriilor fundamentale ale filosofiei elene.

„De-a lungul intregii sale existente (dar, desigur, si dupa aceea), filosofia patristica a fost puternic influentata de platonism. Clement, Origen, Parintii capadocieni, Augustin au fost influentati in cel mai inalt grad; deschiderea lor catre ceea ce se considera deja drept cea mai ilustra filosofie, cea a lui Platon sau a discipolilor sai contemporani crestinilor, a fost mare. Insa ea s-a constituit practic intr-o preluare constienta a doctrinelor grecesti (adica pagine) doar in masura in care acestea au fost considerate functionale sau adaptabile mesajului crestin.

Asadar, citindu-i, trebuie sa intelegem ca prezenta doctrinelor sau a sistemelor pagine in operele lor nu a facut din acesti ginditori crestini pur si simplu niste platonicieni (sau stoici, aristotelici, hermetici), ci ca ei au ramas in primul rind ceea ce doreau sa fie, si anume crestini care voiau sa mediteze la invatatura transmisa de traditie.” (Claudio Moreschini)

 

Etichete: ,

Confesiuni – Sf. Augustin


Augustin - ConfesiuniAutor: Sf. Augustin

Traducere: Eugen Munteanu

Editură: Nemira

Colecție: Alfa și Omega

An: 2010

Preț: 50 RON

Inițial mi-am propus să nu trec cu inventarul mai departe de anul 2011, dar sunt câteva cărți care se impun grație celebrității lor, a calităților intrinseci și a faptului că sunt încă disponibile în librării.

Daca ar incerca sa cuprinda textul Confesiunilor in canoanele   unui gen sau ale unei specii literare bine delimitate, un teoretician  al  literaturii ar avea de infruntat dificultati insurmontabile si ar   constata pana la urma ca se afla in fata unei scrieri inclasabile.   Relatare narativa? Fireste, dar pana la un punct si doar in prima parte.   Efuziune lirica? Speculatie filosofica? Discurs critic interpretativ   asupra textelor scripturale? Analiza psihologica? Fiecare in parte si   toate la un loc, intr-un discurs practic indisociabil in componente.

Abatere, intr-un fel, de la formele literare cunoscute, Confesiunile ne apar ca un text scris „dintr-o rasuflare“, fara o „schema“   prestabilita, ba chiar, la o lectura superficiala, plin de incoerente,   reveniri si repetitii, lipsit parca de o unitate interioara. Pe de alta   parte, nu este greu de observat ca prima parte este preponderent   narativa, pe cand in partea a doua lipseste orice referinta   evenimentiala, continutul fiind exclusiv speculativ si analitic. Confesiunile Sf. Augustin sunt una dintre cartile cele mai frecvent   traduse si tiparite: culturile mari detin fiecare in parte, cateva   duzini diferite, realizate, de-a lungul ultimelor trei-patru secole,   dupa principii si cu finalitati diferite, incepand de la reproduceri   strict literale si pana la parafrazari foarte libere. Simpla consultare a   fisierelor marilor biblioteci, cum ar fi Biblioteca Nationala sau   biblioteca Institutului de Studii Augustiniene din Paris, ne poate da o   imagine elocventa asupra numarului mare de editii ale acestui text   fundamental al culturii europene. Dupa editia princeps a   operelor Sf. Augustin, publicata de A. Dodo la Basel, in anul   1506, cele mai importante editii complete ale operei augustiniene care   s-au succedat in timp sint: editia tiparita de marele umanist Erasmus,   intre anii 1528–1529, de asemenea la Basel, cea a calugarilor   benedictini de la manastirea Saint Maur, tiparita intre 1679-1700 la   Paris, cea cuprinsa in tomurile XXXII–XLVII ale Patrologiei latine a   abatelui Migne, marea editie bilingva Oeuvres completes de Saint   Augustin, publicata in 32 de tomuri la Paris, intre anii 1869–1878 de   Peronne, Ecolle, Vincent, Charpentier si H. Barreau (Confesiunile sunt   cuprinse in tomul al II-lea) si, in sfarsit, editia din seria Corpus   scriptorum ecclesiasticorum latinorum de la Viena, al carei tom al   XXXIII-lea, aparut in 1896, este dedicat Confesiunilor.

Mare este si numarul manuscriselor care au conservat textul   Confesiunilor, cele mai vechi datand din secolul al VII-lea.   Diferentele, adesea importante, intre diferitele versiuni manuscrise au   facut extrem de dificila sarcina filologica de restaurare a unui prototip cat mai apropiat de gandirea autentica a Sf. Augustin.

 

Despre eternitatea lumii – Toma din Aquino et alii


Despre eternitatea lumiiAutor(i): Toma din Aquino et alii

Traducere: Alexander Baumgarten

Editură: Univers Enciclopedic

Colecție: Cogito

An: 2012

Preț: 35 RON

De ținut minte că e vorba despre o ediție bilingvă.

„Această carte este dosarul unei probleme. Ea prezintă controversa  medievală purtată în jurul temei eternităţii lumii. Am tradus sursele  aristotelice ale polemicii, câte un fragment semnificativ din Plotin,  Ioan Filopon, Sf. Augustin, Avencebrol, Algazel, Averroes, Avicenna,  Albert cel Mare, Henri de Gand şi tratatele integrale dedicate problemei  eternităţii lumii de Sf. Toma din Aquino, Siger din Brabant şi Boetius  din Dacia. Am anexat dosarului polemicii în jurul eternităţi lumii  textul integral al celor 219 teze ale lui Siger din Brabant şi Boetius  din Dacia şi ale altora, condamnate în anul 1277 de episcopul Etienne  Tempier la sfatul doctorilor în Sfânta Scriptură […]. Acest text este  una dintre cele mai importante porţi de acces în filosofia secolului al  XIII-lea.“ (Alexander Baumgarten)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Søren Kierkegaard – Opere III


Kierkegaard - Opere IIIAutor: Søren Kierkegaard

Traducere: Ana-Stanca TABARASI

Editură: Humanitas

An: 2011

Preț: 59 RON

În ciuda faptului că e o apariție mai veche, această carte cred că merită pomenită între aparițiile editoriale remarcabile. Toate discursurile cuprinse în volumul III (din seria de Opere) au legătură cu creștinismul.

„Volumul de faţă cuprinde, pentru prima dată în limba română, în traducere după ediţia critică daneză, scrierile publicate de Søren Kierkegaard sub propriul nume între 1843 şi 1845: optsprezece Discursuri edificatoare şi Trei discursuri la ocazii imaginate.
Reunind profunzimea teologică, rigoarea filozofică, fineţea psihologică şi frumuseţea stilistică, discursurile tratează despre alcătuirea şi raportarea sinelui la Dumnezeu, la timp şi eternitate, despre bine şi rău ca daruri de sus, despre rugăciune, iubire, răbdare, curaj, gravitate, decizie, despre îngrijorarea care duce la «întărirea omului dinăuntru» şi despre gândul morţii, care îl face pe om să îşi ia viaţa în serios. Kierkegaard înfăţişează, totodată, rolul modelator al unor personaje biblice precum Iov, apostolul Pavel sau Ioan Botezătorul.
Punând sub semnul întrebării autoritatea vorbitorului şi posibilitatea de a rosti adevărul, textele propun o nouă omiletică şi un nou demers epistemologic: cunoaşterea îngrijorată în locul cunoaşterii de tip abstract, care-l face pe om indiferent faţă de lume.“ (Ana-Stanca TABARASI)

Date despre autor:

SØREN KIERKEGAARD (5 mai 1813, Copenhaga – 11 noiembrie 1855, Copenhaga) a studiat teologie şi filozofie la universităţile din Copenhaga şi Berlin, absolvind-o pe cea dintâi în 1841 cu o teză despre ironia socratică şi cea romantică. După articole politice şi culturale în presa daneză, debutează în volum cu eseul Din hârtiile unuia încă viu (1838), o critică la adresa lui Hans Christian Andersen. Despărţirea de logodnica sa Regine Olsen prilejuieşte scrierea cărţii care îi conferă celebritate, Sau-sau (1843). Urmează aproape 40 de volume semnate cu pseudonime sau numele propriu, cu subiecte variind între filozofie, psihologie, literatură şi religie, care evidenţiază primatul individului concret, istoric şi contingent asupra oricărei realităţi depersonalizante şi imposibilitatea de a „închide” fenomenul vieţii în categorii abstracte şi explicative. În ultima parte a vieţii stârneşte senzaţie cu polemica sa împotriva autorităţilor bisericeşti daneze, cărora le reproşa superficializarea creştinismului. Opera sa a exercitat o influenţă considerabilă, fiind sursă de inspiraţie pentru teologia dialectică, existenţialismul filozofic şi creştin, pentru psihologia şi literatura modernităţii.

Opere principale: Om Begrebet Ironi med stadigt Hensyn til Socrates (Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate), 1841; Frygt og Bæven (Frică şi cutremur), 1843; Gjentagelsen (Repetiţia), 1843; Philosophiske Smuler eller En Smule Philosophi (Fărâme filozofice sau O fărâmă de filozofie), 1844; Begrebet Angest (Conceptul de angoasă), 1844; Stadier paa Livets Vei (Stadii pe drumul vieţii), 1845; Afsluttende uvidenskabelig Efterskrift (Post-scriptum neştiinţific, concluziv), 1846; Kjerlighedens Gjerninger (Faptele iubirii), 1847; Opbyggelige Taler (Discursuri edificatoare), 1845-1850; Sygdommen til Døden (Boala de moarte), 1849; Bogen om Adler (Cartea despre Adler), 1846-1847. (Informații preluate de pe site-ul Editurii Humanitas)

 

Etichete: , ,

 
%d blogeri au apreciat: