RSS

Arhive pe categorii: Mistici creștini

Viața cu Dumnezeu – Fratele Laurențiu al Învierii


Viata cu DumnezeuTitlu original: La pratique de la présence de Dieu

Autor: Fratele Laurențiu al Învierii

Traducere: Mariana Dvorzsik

Editură: Discipolul (Imprint Logos)

An: 2006

Preț: 10 RON

O carte clasică de asceză/disciplină spirituală, care poate fi aplicată și de mireni, nu doar de călugări. S-a bucurat de mare popularitate tocmai datorită simplității pe care o propune și accesibilității soluției pentru o viață creștină cucernică. Este la a doua ediție în românește.

Despre autor: Fratele Laurenţiu al Învierii, pe numele sau adevărat Nicolas Herman, s-a născut în 1614 în localitatea Heremenil, situată în provincia franceză Lorena. Părinţii săi Dominique şi Louise Herman, i-au insuflat de timpuriu teama de D-zeu, şi dorinţa de a trăi curat, potrivit cu principiile creştine de viaţă. Între anii 1631-1635 participă ca simplu soldat la Razboiul de Treizeci de Ani (1618-1648), dând dovadă de mult curaj şi dârzenie. Este luat prizonier de trupele armatei inamice şi ameninţat cu moartea prin spânzurare sub acuzaţia că ar fi spion, dar fără a se pierde cu firea, respinge acuzaţia ce i se aduce, şi întrucât conştiinţa „nu i reproşa nici o fărădelege”, afirmă că i este indiferent dacă moare sau nu. Această atitudine curajoasă, îi impresionează pe ofiţerii armatei inamice, care-i dau drumul. După o scurtă perioadă în care gustă viaţa de sihastru, la 26 ani se hotărăşte definitiv pentru viaţa monahală, şi la 15 iunie 1640 intră în ordinul carmeliţilor desculţi, a căror mănăstire se află în Paris pe strada Vaugirand. În 14 August 1962 depune jurământul de credinţă, dedicandu-se irevocabil, vieţii monahale. În scrierile sale el ne-a lăsat un drum ce merge direct spre inima Maiestăţii Sale Divine, care astăzi, mai mult ca oricând, ne invită pe noi, trăitorii din secolul al XXI-lea – cu vieţile noastre atât de irosite în mulţimea de treburi şi griji – să răspundem afirmativ provocării ce ne-o înfăţişează, înlăturând astfel orice oprelişti din calea harului lui D-zeu ce stă gata să se reverse asupra noastră.

Rezumat:

Apariţia atâtor ediţii în numeroase limbi a prezentei lucrări demonstrează capacitatea fr. Laurenţiu de a trezi interesul diverselor confesiuni creştine. El, împreună cu experienţa Prezenţei lui Dumnezeu trăită de el, aparţin unui spaţiu situat deasupra confesiunilor, subliniind un adevăr ce aparţine atât creştinismului catolic, cât şi celui protestant, în ciuda evidenţei contextului său carmelit. Deşi a trăit în secolul al XVII-lea, când încă nimeni nu vorbea de ecumenism, el a fost mesagerul unui creştinism care traversează toate confesiunile.” Walter Nigg: „Există în lumea asta, în locuri solitare, fiinţe umane care au răspuns chemării Mântuitorului de a face din viaţa lor, în sânul Bisericii, o mică flacără veşnic aprinsă, sensibilă la prezenţa Sa. Dar asemenea oameni există şi în freamătul vieţii, în mijlocul treburilor gospodăreşti, acasă în căminele lor – asemenea unor mici făclii ce fac să strălucească un oraş” spunea Conrad de Meester în introducerea ediţiei îngrijite de el a scrierilor fr. Laurenţiu. Cartea fr. Laurenţiu este o invitaţie adresată tuturor celor ce-L iubesc pe Domnul lor să devină asemenea flăcări vii.

 

Integrala operei poetice – Sf. Ioan al Crucii


Integrala operei poetice - Ioan al CruciiAutor: Sfântul Ioan al Crucii

Traducere: Răzvan Codrescu și Anca Crivăț

Editură: Christiana

An: 2003

Preț: 11 RON (aici)

Noaptea întunecată (neagră) a sufletului a cunoscut încă cel puțin două ediții în limba română, fiind unul dintre textele mistice de referință atunci când vine vorba despre perioade de inexplicabilă uscăciune spirituală. Acest volum are și calitatea de a fi o ediție bilingvă.

Din prezentarea de pe catholia.ro:

Volumul de faţă constituie o ediţie  substanţial revizuită şi adăugită faţă de cea realizată în 1997 sub egida Editurii Anastasia. Această nouă ediţie reuneşte, atât în original, cât şi în versiune românească, toate cele 20 de poeme aparţinând cu certitudine Sfântului Ioan al Crucii, la care se adaugă un text cu paternitate incertă şi fragment din proza mistico-teologică a autorului.

Spre deosebire de ediţia din 1997, ediţia de faţă include şi trei Anexe: celebrul “Soneto a Cristo crucificado”, mai cunoscut sub denumirea de Sonetul anonim, atribuit mai ales Sfintei Tereza de Avila, dar uneori şi Sfântului Ioan al Crucii; o mostră mai amplă din comentariile teologice în proză ale autorului însuşi; o interpretare ortodoxă a misticii acestui sfânt, extrasă din Cursul de teologie mistică al lui Nichifor Crainic (ed. 1941), reintitulată editorial “Purificările mistice în opera Sfântului Ioan al Crucii”.

Speranţa exprimată în Notă asupra ediţiei este aceea că, prin intermediul acestei lucrări, “poezia mistică a Sfântului Ioan al Crucii va trezi şi/sau va spori, atât teologilor şi literaţilor români, cât şi lumii noastre intelectuale în general (inclusiv pentru tineretul tot mai dezobişnuit să frecventeze marile surse creştine ale culturii europene), interesul pentru literatura religioasă şi pentru percepţia globală a fenomenului creştin, inerent identităţii istorice şi spirituale a lui homo europaeus“.

 

Tratatul iubirii lui Dumnezeu


Titlu original: Traité de l’amour de Dieu

Traducere: Eduard Ferenț

Editură: Sapientia

An: 2012

Preț: 35+40 RON (aici și aici)

Arcul de timp în care se desfăşoară viaţa sfântului Francisc de Sales (1567-1622) este o perioadă nespus de agitată şi de zbuciumată din aproape toate punctele de vedere: politic, social, economic şi religios. Este o perioadă marcată de puternice contraste: pe de o parte, marea bogăţie şi, pe de altă parte, extrema sărăcie; fidelitate şi trădare; cultură şi analfabetism etc. În acest context, figura autorului apare ca una de acţiune evanghelică a cărei fervoare, ardoare şi dinamism se alimentau din iubirea sinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, făcând astfel ca şi operele sale, cum este şi acest tratat, să fie tot cărţi de acţiune.

Tratatul este o lucrare profund teologică, prezentându-se simultan ca o operă dogmatică, ascetică şi mistică, care expune, pe de o parte, adevărurile fundamentale ale doctrinei creştine, incluzând şi experienţa proprie a autorului, iar, pe de altă parte, scriind pe hârtie ceea ce, în acelaşi timp, scrie şi în inimă, după cum se exprimă el însuşi.

Acest Tratat al Iubirii lui Dumnezeu nu este o carte destinată doar celor contemplativi, nu este nici exclusiv o carte pur apostolică, ci este mai degrabă un izvor de contemplaţie, este viaţa creştinului desăvârşit, viaţa deplină a Duhului Sfânt în noi, sau, după cum se exprimă însuşi sfântul Francisc, „acest tratat este făcut pentru a ajuta sufletul deja evlavios să înainteze în planul său spiritual”.

Laurenţiu Turbuc

 

Norul necunoașterii


norul_necunoasteriiTitlul original: The Cloud of Unknowing

Autor: necunoscut

Traducere: Gheorghe Fedorovici

Editură: Herald

An: 2004

Preț: 10 RON

Din nefericire, mai exista inca in lumea teologiei academice  acest gand reflex, de a aprecia in mod automat ca „neoplatonica” cea mai mare  parte a teologiei patristice, si in special corpusul areopagitic. Indiferent  daca aceasta pozitie este determinata de elanul de a intari prestigiul teologiei  patristice sau dimpotriva, si mult mai probabil, de a o respinge in bloc, in mod  inevitabil aceasta „umbra” neoplatonica va insoti indirect si pe toti cei care  si-au reclamat o filiatie areopagitica. Intrucat in aceasta situatie se afla si  autorul Norului,  consider ca este utila prezentarea unor scurte precizari.

Potrivit lui A. Louth, „ruptura totala cu traditia platonica”   care apare in teologia crestina, se produce odata cu Sinodul ecumenic de la  Niceea din 325, si mai precis, prin teologia Sf. Atanasie cel Mare, care nu mai  explica raportul dintre Dumnezeu si om prin binomul spiritual/material  caracteristic gandirii pre-niceene, ci prin perechea necreat/creat, care va  deveni de-acum distinctia capitala si normativa pentru teologia crestina.   Aceasta distinctie va fi regasita in Norul sub forma perechii „nought”/ „ought”  („nimic” respectiv „ceva” in cap. LXVII si LXVIII), care defineste statutul  ontologic al fapturii. Asadar, teologia care apare incepand cu momentul Niceea  inceteaza sa mai fie (neo)platonica; ea devine mai ales, prin principiile ei de  baza, in mod evident anti-platonica: „sufletul nu este conatural cu divinitatea,  si, prin urmare, contemplatia nu este acea activitate prin care el devine divin.  Indumnezeirea este un rezultat al Intruparii: e un act al harului, in sensul cel  mai deplin al cuvantului.”  Aceasta perspectiva cu adevarat revolutionara ce  caracterizeaza gandirea Sf. Atanasie si, pe urmele sale, intreaga gandire  patristica, si care este intalnita in mod explicit si in cazul autorului nostru  (cf. cap. LVII), reprezinta criteriul decisiv prin care orice influente sau  imprumuturi (neo)platonice pot fi evaluate.

Daca in perioada aparitiei Norului, teologia Sf. Dionisie mai  era inca o pilda de ortodoxie, in schimb, de la Renastere incoace nu a mai  incetat sa fie privita cu rezerve (atunci cand nu a fost respinsa de-a dreptul),  datorita pretinsului neoplatonism care ar fi inspirat-o.  Pentru a evita  asemenea apropiere, si lasand la o parte aprecierile nastrusnice ale unora care  l-ar vedea pe autorul Norului foarte bine drept un budist,  editori precum J.  Walsh s-au aratat extrem de grijulii in a-l intarcui pe autorul Norului in  compania, foarte onorabila de altfel, a marilor teologi medievali occidentali:  Toma d`Aquino, Hugh de Balma, Thomas Gallus si Richard de Saint Victor.  Or  chiar daca la prima vedere o astfel de plasare este justificata, avand in vedere  ca acestia au fost intr-adevar, pe langa Sf. Dionisie, sursele sale principale,  ramane dificil de explicat motivul pentru care clasificarile si constructiile  tipic scolastice, atat de frecvente in cazul celorlalti autori, sunt, in cazul  lui, cvasi absente.  In plus, arata P. J. Gallagher, accentul pus de autorul  Norului asupra experientei directe si asupra rolului hotarator al inimii, il  distinge in mod vadit de tipul de abordare prezent in sursele sale imediate  si,  as adauga eu, il plaseaza intr-o familie spirituala care, desi departata  cronologic, din perspectiva „duhovniceasca” ii este foarte aproape si apropiata.  Lasand de-o parte corpusul areopagitic ca fiind de la sine inteles, am in vedere  tipul de teologie mistica dezvoltat de traditia rasariteana cu precadere in  lucrari precum Viata lui Moise si Comentariile la Cantarea Cantarilor ale Sf.  Grigorie de Nyssa, sau in tratatele despre vederea duhovniceasca (contemplatie)  ale Sf. Grigorie Palama. Acesta este motivul principal pentru care am considerat  potrivit ca trimiterile si observatiile de subsol sa-l angajeze in mod explicit  pe acest personaj intr-un dialog cu traditia patristica rasariteana, oricat de  scandalos ar parea din punct de vedere stiintific si oricat de mult s-ar neglija  faptul ca in afara de Dionisie, singurii autori citati in cuprinsul Norului sunt  Augustin si Grigorie cel Mare. In studiul critic care va insoti restul celor  sase lucrari ale acestui autor, pe care speram ca le vom oferi in curand  publicului romanesc, voi arata ca aceasta contextualizare nu este deloc atat de  nepotrivita cum ar putea parea la prima vedere. Si ca, de pilda, autorul Norului  si Sf. Grigorie Palama ar putea avea mai multe in comun decat faptul ca au fost  contemporani.

 

Noi semințe ale contemplării – Thomas Merton


Noi seminteTitlu original: New Seeds of Contemplation

Autor: Thomas Merton

Traducere: Adina Tatar

Editură: Galaxia Gutenberg

An: 2009

Preț: 25 RON

O carte clasică a misticii creștine moderne, scrisă de un călugăr trapist convertit la maturitate la creștinism, după o viață de boem. Cartea vine ca o continuare și îmbunătățire a primului volum (de succes) întitulat Seeds of Contemplation.

Fragment din prezentarea de pe site-ul cartifrumoase.ro:

contemplatia este expresia cea mai inalta a vietii spirituale si intelectuale a omului. Este insasi acea viata, in intregime treaza, in intregime activa, in intregime constienta de a fi vie…

Este uimire spirituala. Este reverenta spontana fata de  sacralitatea viului, a fiintei. Este recunostinta pentru viata, pentru constientizare si pentru fiinta.

Este constiinta vie a faptului ca existenta si fiinta noastra provin dintr-un izvor invizibil, transcendent si infinit imbelsugat.

Contemplatia este mai intai de toate constientizarea realitatii originii. Ea cunoaste originea, intr-un mod tainic, inexplicabil, dar cu o certitudine care trece atat dincolo de ratiune, cat si dincolo de simpla credinta…

…………………………………….

Credinţa este începutul contemplaţiei. Dacă există cel mai mic aspect bolnăvicios în concepţia ta despre credinţă, nu vei deveni niciodată contemplativ.

Mai întâi de toate, credinţa nu este o emoţie sau un sentiment. Nu este un impuls al subconştientului către ceva vag supranatural. Nici nu este doar o nevoie elementară a spiritului omului, o „senzaţie” că există Dumnezeu.

Nu este convingerea că eşti cumva „îndreptăţit” sau izbăvit, din nici un alt motiv precis decât acela că pur şi simplu aşa simţi. Nu este ceva în întregime subiectiv sau lăuntric, fără legătură cu vreo motivaţie exterioară. Nu e numai „forţă sufletească”.

Nu este un lucru care fierbe în tainiţele inimii şi te umple de o senzaţie nedefinită că totul e bine şi nici ceva atât de intim al tău încât conţinutul său să fi devenit necomunicabil.

Nu e un mit personal pe care să nu-l poţi împărtăşi cu nimeni altul şi a cărui valabilitate obiectivă să nu conteze nici pentru tine, nici pentru Dumnezeu, nici pentru oricine altcineva.

De asemenea, credinţa nu este o opinie. Nu e o convingere bazată pe analiză raţională. Nu este rezultatul unei demonstraţii ştiinţifice. Poţi crede numai ceea ce nu ştii. De îndată ce ştii un lucru, nu îl mai crezi, cel puţin nu în acelaşi fel în care îl ştii…

Credinţa este înainte de toate consimţire intelectuală. Completează mintea, nu o anihilează. Oferă intelectului posesia adevărului pe care raţiunea nu îl poate cuprinde de una singură. Dăruie certitudinea referitoare la Dumnezeu aşa cum este El; credinţa este drumul către o legătură esenţială cu Dumnezeu Cel Viu, iar nu cu viziunea unui Principiu Unic abstract, dedus prin silogism din existenţa lucrurilor create.

Dar acceptarea credinţei nu se sprijină pe evidenţa în sine a a unui obiect vizibil. Actul de a creşte uneşte două elemente ale unei propoziţii care în experienţa noastră naturală nu au nici o legătură unul cu celălalt. Dar nu există nici argumente la îndemâna raţiunii care să demonstreze că într- adevăr nu sunt legate.

Afirmaţiile care necesită acceptarea prin credinţă sunt pur şi simplu neutre din punct de vedere raţional. Nu există nici o dovadă naturală cum că ar fi adevărate ori false. Le acceptăm dintr-o cauză străină de evidenţa intrinsecă. Primim adevărul lor ca fiind revelat iar raţiunea consimţământului nostru este autoritatea lui Dumnezeu, Cel care revelează adevărurile respective.

Credinţa nu trebuie să dea satisfacţie deplină intelectului; dimpotrivă, ea îl va lăsa suspendat în obscuritate, fără o lumină proprie modului lui de cunoaştere. Totuşi credinţa nu frustrează intelectul, nu îl neagă şi nu îl distruge. Îl pacifică printr-o convingere pe care acesta ştie că o poate accepta chiar raţional, sub călăuzirea dragostei.

Căci în actul credinţei intelectul se mulţumeşte să cunoască pe Dumnezeu iubindu-l şi acceptând formulările despre El în termenii Lui. Iar această consimţire este, într-adevăr, raţională fiindcă se bazează pe conştientizarea faptului că gândirea noastră nu poate spune nimic despre Dumnezeu aşa cum este El într-adevăr şi pe ideea că Dumnezeu însuşi este o realitate infinită, deci, Adevăr infinit, Înţelepciune, Putere şi Providenţă, se poate revela cu certitudine absolută în orice manieră doreşte şi îşi poate certifica propria revelaţie de Sine prin semne exterioare.

Credinţa este mai ales consimţire, alegere intelectuală. Dar dacă ar fi numai atât şi nimic mai mult, dacă ar fi doar argumentului „in-aparentului”, ar fi incompletă. Ea trebuie să fie ceva mai mult decât o acceptare a minţii. Trebuie să fie şi o pătrundere, o legătură, o comuniune de voinţe, „substanţa lucrurilor pe care trebuie să le sperăm”.

În ultimă instanţă, credinţa este singura cheie a universului. Înţelesul ultim al existenţei umane şi răspunsul la întrebările de care depinde întreaga noastră fericire nu pot fi găsite în lipsa ei.

CUPRINS:

Prefata

1.Ce este contemplatia?
2.Ce nu este contemplatia
3.Semintele contemplarii
4.Tot ce exista este sfant
5.Lucrurile in identitatea lor

6.Rugaciunea pentru descoperirea propriei persoane
7.Unire si dezbinare
8.Solitudinea nu inseamna separare
9.Suntem un singur om
10.Un trup de oase sfaramate

11.Invata sa fii singur
12.Inima curata
13.Teologia morala a diavolului
14.Despre integritate
15.Maxime

16.Radacina razboiului este frica
17.Iadul inseamna ura
18.Credinta
19.De la credinta la intelepciune
20.Traditie si revolutie

21.Taina hristica
22.Viata in Hristos
23.Femeia invesmantata in Soare
24.Cel care nu este cu mine este impotriva mea
25.Smerenie versus deznadejde

26.Libertatea sub ascultare
27.Ce este libertatea?
28.Detasarea
29.Rugaciunea launtrica
30.Absente, perturbari

31.Darul intelegerii
32.Noaptea sfanta
33.Calatoria prin pustietate
34.Falsa flacara
35.Lepadarea de sine

36.Saracia launtrica
37.Impartasirea roadelor contemplarii
38.Iubirea pura
39.Dansul atotcuprinzator

 

Etichete: , , ,

Despre omul nobil, cupa din care bea regele. Tratate


Despre omul nobilTitlu original: Werke II

Autor: Meister Eckhart

Traducere: Gabriel H. Decuble

Editură: Humanitas

Colecție: Înțelepciune și Credință

An: 2007

Preț: 18 RON

„Exista in orice traditie oameni ai intelectului inflacarat. Meister Eckhart este dintre acestia. In el, cele doua calitati – magistru si maestru spiritual, teolog si predicator, scolastic si mistic – se afla intr-o organica, miraculoasa coerenta. Opera scolastica – in latina, limba universala a Bisericii si a savantilor. Misiunea de predicator si opera mistica – in latina, dar mai ales in germana, limba vernaculara, a celor «neinvatati» dar ardenti, limba in formare, a carei plasticitate Eckhart o foloseste cu stralucire pentru a transpune termenii doctrinei si ai experientei spirituale, facand o sinteza intre conceptia lui Dionisie Areopagitul si cea a lui Augustin, intre «intoarcerea sufletului» in propria-i adancime si extazul dionisian.
Eckhart se numara printre cei capabili sa exploateze metafizic – in sensul unei metafizici de experimentat, de realizat interior – intreaga desfasurare a realului. Aceasta e si atitudinea pe care vrea sa o propuna ascultatorilor sai, sa o imprime in ei.” (Anca Manolescu)

Autorul:

Eckhart (1260, Tambach sau Hocheim?, Thuringia – 1328, Avignon?). In 1275 intra in Ordinul Predicatorilor, la Erfurt; bacalaureat, lector al Sententelor, la Paris (1293-1294); prior al comunitatii dominicane din Erfurt si vicar al Thuringiei (1294-1298). Magistru in teologie al Universitatii din Paris, in 1302. Primul magisteriu la Sorbona, intre 1302 si 1303, dupa care e ales provincial al Saxoniei. Intre 1303 si 1313 se afla la Erfurt, unde predica in germana. 1311-1313: revine la Sorbona, ca magister actu regens la catedra atribuita dominicanilor straini. 1313 / 1324 -1327: preda la Studium generale (institutia universitara a dominicanilor) din Koln. 1325: episcopul locului declanseaza un proces impotriva invataturii lui Eckhart. In 1327, Eckhart pleaca la Avignon pentru a-si sustine ortodoxia in fata Papei. Dupa moartea sa, Bula In agro dominico condamna 17 propozitii eckhartiene ca fiind eretice, iar pe alte 11 ca suspecte de erezie. Bogata posteritate spirituala si intelectuala a lui Eckhart se dezvolta discret, disimulat.
Printre opere: a) in latina: Quaestiones Parisienses, Opus tripartitum, Sermones, Expositio sancti Evangelii secundum Iohannem; b) in germana: tratate, predici.

 

Etichete:

 
%d blogeri au apreciat asta: