RSS

Arhive pe categorii: Prozatori

Marea despărțire – C.S. Lewis


Marea despartire

Titlu original: The Great Divorce

Titlu complet: Marea despărțire. Un vis

Autor: C.S. Lewis

Traducere: Alexandru Macovescu

Editură: Humanitas

Colecție: C.S. Lewis

An: 2013

Preț: 22 RON

Marea despărţire este Divina comedie a lui C.S. Lewis. Povestea alegorică ne poartă într-o călătorie din Iad, un oraş cenuşiu cu străzi pustii, care se  dovedeşte a fi Purgatoriul pentru aceia care se hotărăsc să-l părăsească, până în apropierea Raiului, un munte înverzit  la care ajung cei ce au puterea de a renunţa la iluziile vieţii pământeşti. Însă drumul anevoios între cele două tărâmuri îl aduce pe narator în preajma unor personaje – artistul neînţeles, intelectualul cinic, savantul sceptic,  clericul apostat, bruta belicoasă – încredinţate de permeabilitatea graniţei dintre bine şi rău şi astfel sfâşiate de imposibilitatea alegerii. „La urma urmei, scrie Lewis, sunt două feluri de oameni: unii care îi spun lui Dumnezeu:  «Facă-se voia Ta» şi alţii cărora Dumnezeu le spune «Facă-se voia ta».“

Reclame
 

Puterea și gloria – Graham Greene


Puterea si gloriaTitlu original: The Power and the Glory

Titlu complet: Puterea și gloria

Autor: Graham Greene

Traducere: Alexandru Vlad

Editură: Polirom

An: 2004

Preț: 19 RON

„Puterea si gloria” zugraveste martirajul ultimului preot catolic dintr-un Mexic sfisiat de violente anticlericale. Urmarit de un locotenent de politie, preotul, un alcoolic care a incalcat toate juramintele, se lupta cu propria lasitate, hotarat sa-si indeplineasca menirea pana la capat.

„Graham Greene a fost unic in genul sau. El va fi citit si apreciat drept cronicarul cel mai de seama al constiintei si nelinistilor fiintei umane din secolul XX.” (William Golding)

Se poate citi un fragment din roman pe site-ul Ziarul financiar.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe iulie 6, 2013 în 2004, Polirom, Prozatori

 

Etichete: , , , , ,

Tăcere – Shusaku Endo


TacereTitlu original:  沈黙 Chinmoku

Autor: Shusaku Endo

Traducere: Florentina Toma

Editură: Polirom

Preț: 10 RON

Shusaku Endo este autorul romanelor Samuraiul si Un idiot minunat, ambele traduse in colectia „Biblioteca Polirom”.

Considerat capodopera lui Endo, romanul Tacere (1966), pentru care i s‑a decernat Premiul Tanizaki si care va fi ecranizat in regia lui Martin Scorsese, s‑a bucurat de un succes rasunator si de aprecierile elo­gioase ale criticii.
O carte despre credinta si indoiala, Tacere descrie perse­cutiile la care erau supusi crestinii in Japonia secolului al XVII-lea, in timpul shogunatului Tokugawa. Trimis sa verifice zvonurile despre apostazia mentorului sau, Cristovao Ferreira, unul dintre cei mai de seama membri ai misiunii iezuite din Japonia, preotul Sebastiao Rodrigues desco­pera in aceasta tara mai multe comunitati clandestine de crestini. Asistind neputincios la martiriul acestora, Rodrigues isi vede propria credinta pusa la incercare si incepe sa se indoiasca de un Dumnezeu care raspunde la suferintele credinciosilor sai doar printr‑o tacere indi­ferenta. Vindut la rindul lui autoritatilor, supus la torturi cumplite si silit sa se dezica de credinta sa, Rodrigues are constiinta dureroasa a esecului, dar si revelatia faptului ca Dumnezeu este prezent intot­deauna, chiar si in tacere.

„O opera remarcabila: sumbra, delicata si uluitor de empatica.” (John Updike, in The New Yorker)

„Tacere este o capodopera, o drama lucida si eleganta.” (The New York Times Review of Books)

„Cel mai bun roman al lui Endo… O carte splendida si tulburatoare, care i-a adus un prestigios premiu literar in Japonia si a fost tradusa in numeroase limbi.” (Times Literary Supplement)

„Tacere este unul dintre cele mai frumoase romane istorice scrise vreodata… Pur si simplu fara cusur.” (Washington Post)

Teofil Stanciu într-o recenzie pe blogul Scriptorie:

Te lepezi de credință pentru ca să salvezi viețile unor confrați?

Sub această întrebare ar putea fi așezată, din punct de vedere religios, miza cărții lui Shusaku Endo. Personajul principal este preotul portughez Sebastião Rodriguez care pornește, împreună cu încă doi tovarăși, să descopere adevărul despre dascălul lor – teolog strălucit, om de mare credință și misionar în Japonia – Cristóvão Ferreira. Acest Ferreira a și existat în realitate, de altfel. Misionar iezuit din secolul XVII, a fost torturat de japonezi și s-a dezis de credința creștină, intrând într-o mănăstire budistă și luând un nume japonez. A fost cel mai cunoscut dintre preoții apostați din Japonia.

Dintre cei trei temerari, doar doi ajung cu mare dificultate, prin 1638, în arhipelagul nipon, acostând în apropierea orașului Nagasaki, unde își avea reședința unul dintre cei mai temuți persecutori ai creștinilor, guvernatorul Inoue.

Siliți de împrejurările potrivnice, Rodriguez și Galupe se despart, după ce petrec o bună perioadă de timp într-o colibă ascunsă în coasta muntelui, unde erau aprovizionați de țăranii creștini dintr-un sătuc, pe care-i spovedeau și cărora le predicau.

Acest roman seamănă bine ca atmosferă și ca fir epic cu Puterea și gloria al lui Graham Greene. Mai există un personaj Kichijirō, care aduce destul de mult cu Kilo Kilonides, din Quo vadis, însă mai laș și mai puțin abil. Așa că narațiunea mi-a dat pe alocuri impresia de déjà vu.

Recenzie de „scorillo” pe blogul Toate cele rele:

Tăcere mi-a lăsat o stare de spirit destul de negativă… nu imi dau seama cu adevărat dacă mi-a plăcut sau nu. Cred că din cauza faptului că sunt ateu aş putea spune mai degrabă că nu. Nu am putut intelege în totalitate motivaţia misionarilor si poate de aceea simt că nu am rezonat cu povestea. M-am regăsit oarecum în zbuciumul interior al părintelui Rodriguez în timp ce se simţea părăsit şi măcinat de întrebări fără răspuns. Totusi, zbuciumul lui Rodriguez nu e zbuciumul unui ateu ca mine, deci revin la ideea de inceput… nu cred că sunt eu potrivit să vorbesc despre romanul ăsta.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 2, 2013 în 2008, Polirom, Prozatori

 

Etichete: , , , , , ,

Jurnal intim – Miguel de Unamuno


Jurnal intimTitlu original: Diario íntimo

Autor: Miguel de Unamuno

Traducere: Sorin Mărculescu

Editura: Polirom

An: 2007

Preț: 10 RON

Cartea conține însemnările lui Unamuno din perioada în care, cu smerenie și căință, se reîntoarce spre credință.

„Documentul cardinal ce rezuma aceasta etapa de «smerenie» in «agonia religioasa» a lui Unamuno (octombrie 1897-ianuarie 1902) il reprezinta cele cinci caiete, de dimensiuni inegale, publicate mult timp dupa moartea autorului, abia incepind din 1957, de catre A. Zubizarreta. Acest Jurnal intim concentreaza toate nuantele framintarilor religioase ale lui Unamuno, aceleasi in fapt din copilarie si pina la sfirsitul vietii, dar cu accent, in aceste pagini, mai cu seama pe valorile pur catolice, pe care ulterior le va contesta partial sau si le va revizui, precizindu-si pozitiile, in doua carti extrem de influente: Del sentimiento tragico de la vida (1912) si La agonia del cristianismo (1925) pentru a nu mai vorbi si de rascolitorul poem de ample dimensiuni El Cristo de Velasquez (1920) sau de ultimul sau roman, naratie despre «sentimentul tragic al existentei cotidiene», San Manuel Bueno, martir (1933).” (Sorin Marculescu)

Fragment dintr-o recenzie de Alina Popa:

Cartea lui Miguel de Unamuno impresioneaza prin nelinistea iscata de fiecare fraza. Odata deschisa, ea angreneaza cititorul fara scapare intr-un periplu invadat de meditatii asupra vietii ce-au marcat gandirea autorului de la varsta copilariei pana la cea a maturitatii. Nu intamplator, dupa cum este remarcat de critica literara, jurnalul apartine unui „crestin agonic”. Credinta, transformata in obsesie in cartea lui Unamuno, se intemeiaza pe intrebari si pe raspunsuri care nu conving, ci doar atenueaza uneori zbuciumul interior. Autorul devine astfel un cautator de inalt, de un transcendent ce se refuza ratiunii, dar care se reveleaza in parte doar in intimitatea sinelui. Doar intr-o simplitate deplina, nealterata de demonstratii stiintifice sau de comentarii filozofice.
Credinta lui Miguel de Unamuno doare. Autorul este prins intr-o lupta permanenta si irezolvabila pe pamant: il cauta pe Dumnezeu, dar nu reuseste sa-L prinda in maini, ci doar ii aclama prezenta care se dezvaluie in jur, dar mai ales in sine. Ca atare, jurnalul lui Miguel de Unamuno coboara dincolo de palpabilul si concretul acestei lumi, in adancul gandurilor si al trairilor pe care le concentreaza in framantari religioase – in aceste pagini cu accent pronuntat pe valorile pur catolice.
Cu cat coboara mai mult in tainele religiei, cu atat mai mult setea de Dumnezeu ii prelungeste tensiunea interioara. Cu atat mai mult intimul se marturiseste intr-un confesional senin si agonic in acelasi timp. Caci in subterana gandurilor, prezenta lui Dumnezeu inspira liniste, iar absenta lui destrama echilibrul si intensifica teama:
„Cu cat mai mult vei trai in Dumnezeu, cu atat mai mult vei trai in tine insuti, mai inauntrul tau, si vei fi in mai mare masura tu insuti. Pierzandu-te in Dumnezeu, asa iti vei dobandi cea mai mare personalitate. (…) Nu, trebuie sa cautam divinul, pe Dumnezeu, in sanul nostru, in adancul din noi insine. Astfel e ca si cum am avea o inspiratie nemijlocita de la Duhul Sfant.”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 23, 2013 în 2007, Polirom, Prozatori

 

Etichete:

Idiotul – F.M. Dostoievski


IdiotulTitlu original: Идио́т

Autor: F.M. Dostoievski

Traducere: Emil Iordache

Editură: Polirom

Colecție: Polirom TOP 10+

An: 2011

Preț: 23 RON

Prințul Mîșkin e, probabil, unul dintre cele mai cristice personaje moderne. Dar romanul poate fi citit din multe unghiuri, nu doar prin prisma apropierii personajului de modelul lui Cristos. În orice caz, Idiotul nu poate lipsi din biblioteca creștină de referință.

Editia a IV‑a
Roman in patru parti
Intors la Sankt Petersburg dupa un lung tratament la un sanatoriu din Elvetia, printul Lev Nikolaevici Miskin este luat in ris de inalta societatea a orasului, care il socoteste sarac cu duhul. Miskin se poarta mereu cu o sinceritate stingace, luata de majoritatea oamenilor drept prostie sau perfidie. In puritatea lui, Miskin se simte atras, din motive diferite, de doua femei de situatii opuse: Aglaia Ivanovna, femeia „cinstita”, de familie buna, de care e indragostit, si Nastasia Filippovna, femeia „compromisa”, de care printul se simte legat poate chiar mai profund, prin compasiunea pe care i-o inspira.

Idiotul este romanul unei perpetue surprize, al nehotaririi si al reactiei convulsive a umanului fata de faptele unei societati violente care, in lipsa ratiunii, se conduce dupa instinct si patimi.

Silviu Man (recenzie pe bookblog.ro):

S-a semnalat, pe buna dreptate, o inrudire a lui Mîşkin cu Don Quijote. Intr-adevar, nimic mai donquijotesc decat o replica precum aceasta adresata lui Rogojin, dupa ce acesta incercase sa il ucida : „Iti zic ca nu-mi amintesc decat de un singur Rogojin, cu care in ziua aceea m-am infratind facand schimb de cruci.” Sau : „Scuzati-ma, dar trebuie sa ne pricepem sa presimtim! „. Ba chiar printul este mai critic decat cavalerul lui Cervantes, care nu pare a se orienta inspre profetizare cu atata pregnanta ca „omologul sau rus” :

Vorbesc ca sa va salvez pe toti, ca nu cumva casta noastra sa dispara pe degeaba, in intuneric, fara sa-si dea seama de nimic, ocărând pentru toate si pierzand totul. ” (Oare doar la „casta” aristocratica sa faca referire Dostoievski?). In schimb, inrudirea cu Don Quijote este aproape deplina in privinta identificarii binelui si frumosului ca singure cai de salvare : „Priviti un copil, priviti aurora dumnezeiasca, priviti cum creste iarba, priviti ochii care va cerceteaza si va iubesc” E cert ca pe Mîşkin si pe Don Quijote i-a durut la fel de mult lumea.

Apropo de „lume”, de remarcat repetitivitatea reactiilor colective in cele doua romane. Insa, daca Don Quijote este iubit si respectat de un Sancho prietenos, in ciuda faptului ca pare a nu-i putea intelege pe deplin nebunia, Mîşkin nu e iubit de nimeni, iar de respectat, este respectat doar de cei de-un abis cu el : Aglaia si Rogojin (in mai mica masura) si mai cu seama Nastasia : „pentru mine, primul om din viata mea pe care l-am simtit ca mi-e sincer devotat.” Iata cum extremele se ating si capata acel gen de atractie dostoievskiana – mereu de neacceptat si de neinteles pentru rigorile logicii formale – una din pietrele de temelie ale operei sale. De cealalta parte ramane gloata, cei de la mijloc, oameni opaci la miracol, cu simturi incomplete, o galerie vasta de potăi submorale si moraliste. Ei gandesc si simt, precum homo sovieticus-ul lui Aleksandr Zinoviev, in bloc: Mîşkin e ori „simpatic, dar prea simplut”, ori „un pic ridicol”, ori pur si simplu „idiot”, „democrat” sau „sla-vo-fil”. Oameni incapabili de nuante si revelatii, care discuta relaxat despre josnicia lor, capturati intr-un impostor mecanism de perceptie, care ii face sa vada in sinceritatea lui Mîşkin sau prostie crasa, sau perfidie diabolica. Inradacinati intr-o paradigma a profitului „cu orice pret”, nu pot intelege nimic din Nastasia, din Mîşkin, sau la un nivel inferior, din Aglaia Ivanovna sau Rogojin. Simbolistica portretului Nastasiei le este indiferenta, nu pot pricepe cum se cunostea cu printul inainte de a-l fi vazut, califica orice act care iese din logica lor cimentoasa drept un scandal. In privinta aceasta, intuitia lui Dostoievski este din nou imperiala : ce poate fi mai strigator la cer decat o societate alcatuita din oameni care nu pot vedea adevarul desfasurat in fata lor? Pedeapsa lor nu poate fi decat indiferenta si uitarea. Iata ce epitaf, epilog si necrolog le compune autorul : „Lebedev, Keller, Ganea, Ptiţîn si multe alte personaje ale povestirii noastre traiesc ca mai inainte, s-au schimbat putin si aproape ca nu avem ce relata despre ele.

Opozitia radicala a unor personaje ca Mîşkin, Nastasia Filippovna, sau mai departe in literatura lumii, Don Quijote, Hamlet, Berenger, Margareta si Maestrul ei, sau chiar un Oblomov sau Ostap Bender, nu are ca semnificatie decat necesitatea ca omul viu sa refuze, sub orice epoca, lumea si determinismele ei, de a-si cauta libertatea personala. Aici ajungem intr-un mare punct nevralgic al artei contemporane : refuzul îndârjit al Eroului. Prezentand fara pasiune povestile cu „oameni simpli, ca si noi”, nerecunoscand si dispretuind in acest sens o ierarhie axiologica (sau, pe alta cale, fetisizand – mai cu seama in cinematografie – conceptul de erou), arta nu face decat sa consfinteasca o satisfactie maligna a mediocritatii (inteleasa aici ca un simplu apetit trecator pentru senzatii mici, iar nu pentru traire). Probabil ca este pentru prima oara cand in istoria artei cand superioritatea jigneste in mod sistematic. Eroii (sau Antieroii) veritabili inhiba, regii deranjeaza, sfintii insulta”

Chiar aici, inca ar fi foarte multe „idei principale” de spus pe (ne)marginea Idiotului, despre raportul intre ateism, habotnicie, batjocura si credinta in perimetru ideatic deschis de povestirea lui Mîşkin, despre cele trei tipuri de iubire mentionate de Dostoievski in notele sale : pasionala (Rogojin), vanitoasa (Ganea), crestineasca (Printul), insa dimensiunile standard ale unui text de recomandare nu imi permit. Totusi, nu voi incheia fara a sublinia un ultim aspect, deloc marginal, privind „umilinta” lui Mîşkin si aparenta lui pasivitate.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 11, 2013 în 2011, Polirom, Prozatori

 

O mie nouă sute optzeci și patru – George Orwell


1984Titlu original:  Nineteen Eighty-Four

Autor: George Orwell (pseudonimul lui Eric Arthur Blair)

Traducere: Mihnea Gafița

Editură: Polirom

Colecție: TOP 10+

An: 2012

Preț: 20 RON

Romanul O mie nouă sute optzeci și patru nu este ceea ce s-ar putea numi un roman creștin. Dar e de dorit să-l citească creștinii pentru că vorbește despre libertate, despre manipulare, despre totalitarism, despre umanitate. Se știe că au existat tot felul de derapaje totalitare în interiorul Bisericii. De aceea e bine să știm care sunt pericolele ce ne pândesc.

Winston Smith este un personaj oarecare: el uraste, iubeste si munceste ca orice alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul ca traieste intr-o lume infernala, in care a uri, a iubi sau a munci sint venite dintr-un efort supraomenesc al fiecarei clipe. Romanul O mie noua sute optzeci si patru descrie tabloul apocaliptic al unei Londre din era post-atomica, sediul unui regim totalitar in care orice logica pare sa fi fost abolita. Executiile fara rost, disparitiile peste noapte au devenit un lucru firesc. Trecutul este rescris mereu spre a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „nouvorba”, o limba robotizata, care completeaza imaginea de lume ordonata „stiintific” dupa vointa Fratelui cel Mare, care spune ca „razboiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranta este putere”.

Din recenzia scrisă de Florentin Cristian (și publicată pe conștiințe.ro):

Capodopera lui Orwell, un roman politic, antitotalitar, prezintă o lume în care individul, cultura, istoria, chiar şi limba sunt distruse şi refăcute pentru simpla funcţionare a unei ideologii, pentru controlul total al unui partid. Deşi pare terifiant, scenariul imaginat de autor în anul 1949 s-a apropiat de realitatea multor regimuri comuniste. Deformarea trecutului, controlul statului asupra spaţiului privat al cetăţenilor săi, înregimentarea culturii în domeniul ideologiei de partid, propaganda, “limba de lemn” au fost puse cu adevărat în practică de aceste regimuri, chiar dacă nu la nivelul imaginat de Orwell. Ceea ce consider că este frapant în O mie nouă sute optzeci şi patru este disoluţia gândirii prin imposibilitatea de a mai gândi conceptual. De pildă, în lozinca “Libertatea este sclavie”, conceptul de libertate este prezentat ca sinonim al opusului său (sclavia), sfidând logica prin egalitatea între două noţiuni incompatibile. Acest mod de a “gândi dublu”, adică de a accepta ca adevărate atât un concept cât şi negarea lui, duce de fapt la imposibilitatea de a mai stabili valoarea de adevăr a unei propoziţii. Nemaiştiind când un lucru este fals şi când este adevărat, omul nu mai poate evalua singur realitatea, nu mai are nicio iniţiativă proprie – gândirea lui fiind disponibilă oricăror contradicţii, rezistenţa lui cognitivă nu mai există, el devenind un instrument docil şi ideal.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe ianuarie 22, 2013 în 2012, Polirom, Prozatori

 

Etichete: , , , , , , ,

La răsărit de Eden – John Steinbeck


La rasarit de EdenAutor: John Steinbeck

Traducere: Any Florea

Editură: Polirom

Colecție: Seria de autor „John Steinbeck”

An: 2013

Preț: 48 RON

O carte excepțională care nu trebuie să lipsească din lista de lecturi a niciunui creștin. Autorul vorbește despre bine și rău, despre libertatea de a alege, despre dragoste și ură, despre viață în general. O carte profundă, ce trebuie rumegată pe îndelete. Filmul făcut după acest roman este departe de spiritul cărții și, în orice caz, conține evenimentele (denaturate și ele) din a doua jumătate a vieții personajelor. O ecrazinare foarte îndepărtată de romanul pe care pretinde că-l reprezintă.

Prezentarea editurii:

John Steinbeck este laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in anul 1962.
 
La rasarit de Eden a fost ecranizat in anul 1955, in regia lui Elia Kazan, cu James Dean in rolul principal.
 
Una dintre capodoperele secolului XX, La rasarit de Eden reconstruieste povestea biblica a lui Cain si Abel in decorul Vaii Salinas din California. Romanul, a carui actiune se intinde din timpul Razboiului Civil american pina la sfirsitul Primului Razboi Mondial, urmareste conflictele dintre doua generatii de frati, incepind cu Adam si Charles Trask.

„Scriu aceasta carte pentru baietii mei… Le voi istorisi una dintre cele mai marete povesti, poate cea mai mare dintre toate – o poveste despre bine si rau, despre putere si nevolnicie, despre iubire si ura, despre frumusete si hidosenie… este singura carte pe care am scris-o vreodata.” (John Steinbeck)

Raluca Alexe, pe bookblog:

Sfarsitul romanului (pe care nu am sa il dezvalui) este… optimist as putea spune. Are legatura insa cu ideea de timshel, un cuvant din ebraica, ce a fost tradus dupa multe discutii ,,tu poti”. Acest cuvant apare in Geneza 4:7, cand Dumnezeu ii spune lui Cain: ,,Daca faci bine, vei fi bine primit; dar daca faci rau, pacatul pandeste la usa; dorinta lui se tine dupa tine, dar tu sa-l stapanesti.” Aceasta este o versiune care imbina vechea traducere a cuvantului cu cea corecta. Vechea traducerea era aceea de ,,tu il vei stapani”, inducand ideea de predestinare; cea corecta insa (asa cum reiese din roman) este ,,tu il poti stapani”, care arata ca omul poate invinge pacatul si isi poate alege propriul lui drum.
Sa intelegem deci ca pacatosul Cain ajunge totusi in Tara Fagaduintei? Este insa o concluzie la care oricum nu ajungi decat dupa parcurgerea romanului. (întreaga recenzie, aici).

Cristian Teodorescu:

Steinbeck crede că omul îşi poate stăpîni demonii din el. A spus asta şi în discursul pe care l-a ţinut la Stokholm, cînd a primit Nobelul, dar şi cu alte prilejuri. În orice caz, în finalul romanului asta îi spune Adam fiului său Cal: timshel! – adică ai putea. Cal(eb) e cel din cauza căruia a murit fratele lui geamăn, Aaron, fiul la care Adam ţine cel mai mult. Vinovăţia lui e mai mult morală: fratele lui s-a dus voluntar pe front cînd Caleb i-a dezvăluit că mama lor e patroană de bordel. Ceea ce nu-l împiedică pe tatăl lor să-şi privească fiul care trăieşte ca pe un nou Cain.

Sper să nu deduceţi de aici că La răsărit de Eden ar fi vreun roman moralizator cu personaje în alb şi negru. Chiar şi Cathy, malefica patroană de bordel, care are la activ trei crime, şi două tentative, dintre care una – după ce a născut gemenii – asupra soţului ei, Adam, pare să aibă o scînteie de omenie în ea. Fiindcă aici, la răsărit de Eden, şi cei buni poartă păcatul în ei, iar cei care au semnul lui Cain pe frunte îşi pot dori să scape de blestemul care-i urmăreşte. Căci atunci cînd El l-a izgonit din faţa Lui pe cel ce şi-a ucis fratele, i-a dat nu numai pedeapsa pribegiei, ci şi putinţa de a alege singur ceea ce va face şi l-a lăsat să se înmulţească, deşi ştia ce-i poate pielea. (Citiți textul integral pe catavencii.ro)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe ianuarie 17, 2013 în 2013, Polirom, Prozatori

 
 
%d blogeri au apreciat asta: